În contextul zilelor noastre, putem realiza cu ușurință că societatea în care trăim  se confruntă cu diferite probleme precum neîncrederea în forțele proprii, comunicarea defectuoasă cu semenii, dificultatea stabilirii unor relații sociale solide, precum și promovarea excesivă a unor comportamente indezirabile născute din  emoții și sentimente negative. Toate acestea reprezintă probleme pe care din nefericire, le întâlnim din ce în ce mai frecvent.

Noi, ca oameni, avem datoria de a ne adapta schimbărilor și de a face față cerințelor societății, de a ține pasul cu tot ceea ce este inovator, pentru o dezvoltare personală eficientă. Ca dascăli, avem datoria morală de a ține pasul cu noile reforme curriculare, de a ne perfecționa și de a ne (auto)dezvolta cât mai multe competențe care să ne faciliteze atât munca la clasă, cât și relațiile cu copiii, părinții, colegi și toți ceilalți actanți ai educației. Pentru o reușită în carieră, este necesară o reușită și în plan personal. Dar oare știm noi să adoptăm deciziile cele mai bune, să menținem relații sănătoase cu noi și cu semenii noștri, să ne clădim o viață fericită? Consider că răspunsul acestor întrebări îl putem afla doar printr-un studiu atent al conceptului de inteligență socio-emoțională.

Acest domeniu reprezintă o soluție în vederea evadării din acest context ambiguu în care ne regăsim, prin intermediul conștientizării corecte a propriilor trăiri emoționale, printr-o  mai bună cunoaștere a sinelui, dar și a persoanelor din jurul nostru, pentru a trăi o viață mai plăcută, marcată de succese profesionale și personale.

Nevoia alfabetizării/ dezvoltării emoționale a cadrelor didactice este tot mai evidentă, deoarece încă ne confruntăm cu situații în care la catedră se află adevărați profesioniști din punct de vedere teoretic, dar în relațiile interpersonale cu părinții, copiii sau colegii, manifestă comportamente care conduc către o acțiune didactică neperformantă. Din această perspectivă, pentru o transformare eficientă din punct de vedere emoțional, domeniile principale de dezvoltare și competențele emoționale aferente, identificate de către autorul Daniel Goleman, reprezintă condiții de bază.

Primul pas către dezvoltarea emoțională este  autocunoașterea, adică identificarea  corectă a emoțiilor proprii,  prin recunoașterea reacțiilor și a modului în care ne comportăm. În acest sens, se produce o autoevaluare corectă a ceea ce putem realiza cu adevărat, fiind conștienți de atuurile, dar și de limitele noastre. În urma stabilirii tipului de emoție resimțit, stăpânirea de sine devine absolut necesară. Putem învăța să gestionăm emoții care ne creează blocaje, prin aplicarea unor tehnici de relaxare, putem anticipa anumite reacții pe care le putem avea, pentru a evita trăiri negative.

La nivelul conștiinței sociale, o altă verigă este empatia, manifestată prin grija și respectul față de cei cu care interacționăm, precum și recunoașterea emoțiilor acestora. Aceasta implică mai mult decât o simplă înțelegere, implică acțiuni întreprinse cu scopul de a produce o stare de bine. Pe lângă o cunoaștere bună a sinelui și a celorlalți, este necesară utilizarea emoțiilor  în vederea stabilirii unor interacțiuni pozitive cu ceilalți care se realizează printr-o  gestionare optimă a relațiilor.

Ca manager al al unei grupe de preșcolari, consider că pregătirea noastră, felul în care organizăm, planificăm, conducem actul educațional și relațiile existente între actanții procesului educativ, stau la  baza reușitei noastre profesionale. Or, această reușită se traduce prin formarea de abilități, deprinderi, competențe care pot contribui la formarea, dezvoltarea și evoluția  viitorilor membrii ai societății. Acest statut ilustrează o responsabilitate majoră, cu o serie de implicații de mare importanță asupra formării celor care învață, deoarece competențele cognitive, manageriale, metodologice etc., ale cadrelor didactice ce participă în mod unitar la procesul educativ,  pot  suferi modificări nedorite pe un fond emoțional inadecvat, perturbator. Însă dacă noi, profesorii, deținem  o serie de competențe specifice inteligenței emoționale, putem soluționa cu ușurință situațiile de criză întâmpinate, putem adopta strategii optime și, de asemenea, putem gestiona adecvat mijloacele prin care activitatea managerială se poate transforma într-un proces cu adevărat eficient.

Ceea ce este interesant la acest tip de inteligență este faptul că se poate „învăța” sau poate fi îmbunătățit de-a lungul timpului, motiv pentru care mi-am propus ca parte din ceea ce eu am acumulat, să „împart” cu preșcolarii mei, pentru a le deschide calea către o  mai bună cunoaștere de sine, o mai bună colaborare cu ceilalți și, desigur, pentru a pune o cărămida la baza temeliei lor ca ființe sociale în vederea dezvoltării lor armonioase, a viitoarei personalități dinamice, creatoare, active.