Ni se perindă prin fața ochilor tot felul de filmulețe, de articole. Școala și slujitorii ei sunt puși la zid, umiliți. Poate ar fi timpul să ne aducem aminte și ce reprezintă dascălul, profesorul pentru  societate.
Ne întrebăm astăzi între noi, retoric însă, cine este dascălul, cum arată acest Om, ce simte și ce îl motivează pentru a intra zilnic pe ușa clasei și a șlefui odraslele tot mai răsfățate și mai lipsite de educație ale „VIP”-urilor actuale. Răspunsul este unul cât se poate de simplu, dar în același timp aproape neverosimil pentru cei care astăzi nu mai dau un ban pe noțiuni precum „Vocație”, „Har”, „Valoare”. Pentru El, Dascălul, Omul care își caută un al doile job pentru a putea asigura pe masă copiilor săi pâinea, pentru a-și putea petici pantofii, important devine fiecare pui de om care îi intră nu numai pe ușa clasei, ci și pe cea a sufletului. Căci Dascălul nu este strungarul și își șlefuiește piesele și le predă CTC-ului la număr, nu este contabilul ce calculează pierderea sau profitul unei firme, nu este nici măcar politicianul care se joacă în parlament cu destinele a milioane de foști sau viitori electori.

El, Dascălul, este Motorul, este Doctorul, este Părintele. Da, Dascălul este cel care rezolvă pozitiv orice solicitare a pruncului, cel care diagnostichează teama doar scrutând ochii copilului, cel care recreează în jurul său siguranța și căldura căminului părintesc ideal.

El este acela care înlătură lacrima școlarului, ascunsă în colțul ochiului în prima zi de școală, cel care scrie/ imprimă ca pe o plăcuță moale de lut respectul față de propria-i persoană, față de muncă și școală. Este cel care insuflă încredere-încredere în Dascăl, încredere în propria persoană.

Dascălul este Descoperitorul, Șlefuitorul, Magicianul, Maestrul. Căci El nu se mulțumește să pună creionul în mâna discipolului său, să-i ofere instrumentele necesare dezvoltării. El insuflă curajul, dă aripile, creează înălțimile de pe care și spre care să i se înalțe creația: o creație pe care o urmărește ani de-a rândul, de ale cărei isprăvi își aduce aminte cu plăcere din negura anilor. Și deși a pus în ea tot sufletul său, deși i-a preluat nevoile, supărările, parte din neajunsuri și maladii, deși și-a pierdut de multe ori glasul încercând să o modeleze, nu așteaptă nimic în schimb. Nu se bucură de rezultatele muncii sale așa cum o face orice alt artist; căci la drept vorbind, este un Artist.

Sculptorul își admiră și îi este admirată sculptura, scriitorul își citește și îi este citită opera, pictorul își expune tablourile, muzicianului îi sunt interpretate ariile. Dar Lui, Educatorului? Opera sa dăinuiește zeci, uneori sute de ani, contribuie la bunul mers al societății, al omenirii.

Omenirea admiră pe Newton, pe Brâncuși, pe Pasteur, pe Nadia, pe Hagi. Cine însă își mai aduce aminte de dascălii acestora? Nimeni.

Modestul Dascăl însă nu zice nimic, se bucură dacă primește un „mulțumesc”. Mulțumesc, doamna învățătoare… profesoară, pentru că mi-ați pus mâna pe frunte când aveam febră,  că mi-ați liniat caietul atunci când mama uitase să o facă, că mi-ați dat o foaie de hârtie sau un creion când nu aveam caiet sau stilou, că ați rupt din pachețelul dumneavoastră atunci când îmi era foame.

Vă mulțumesc, doamna, fiindcă nu v-ați pierdut niciodată răbdarea cu mine, nici măcar atunci când eram atent la jocul fulgilor de nea de afară, în timp ce dumneavoastră explicați rezolvarea problemelor prin metoda grafică. Vă mulțumesc pentru că, în ciuda protestelor mele, m-ați scos la tablă, mi-ați înfrânt teama, explicându-mi ceea ce mi se părea de neînțeles.

Îmi aduc aminte și acum de momentele în care ne-ați certat pentru fiecare fugă pe holurile școlii, pentru fiecare piedică sau brânci „în joacă”, pentru vorbele aruncate la mânie, pentru trăsnăile făcute „din greșeală”. Atunci, cu siguranță, nu înțelegeam – ar spune elevul ajuns adult, părinte și eventual dascăl, inspirat de modelul său – și mi se părea că aveți în glas asprimea mamei, că ați uitat ce înseamnă să fiți copil, că nu ne vom înțelege niciodată. Dar asta a fost atunci – ar continua el – demult, când fiecare pauză ne era veșnic monitorizată și când de-abia așteptam să ne lăsați un moment singuri.

Vă mulțumesc, doamna, pentru că ați transformat imposibilul în posibil, pentru că ați făcut din „neînțeles” cel mai simplu lucru, pentru că „ați colorat” orele de matematică, aducând „necunoscutul” în lumea noastră, pentru că ne-ați învățat că mintea noastră poate pătrunde în orice univers, că nu există limite, acolo unde este voință. Vă mulțumesc pentru că „ați învârtit” pentru noi Globul pământesc pentru a înțelege mișcarea de rotație a Pământului, pentru a ne cunoaște planeta și pe locuitorii acesteia, pentru că „ați aprins” lanterna pentru a observa formarea zilelor și a nopților, pentru că ne-ați învățat să colaborăm, dar și să ne întrecem, pentru că ne-ați deschis orizonturi pe care poate nici chiar părinții nu ni le-au deschis. Îți mulțumesc, Omule-Dascăl, pentru că ne-ai introdus în lumea artei prin intermediul teatrului, al filmului sau al circului, pentru că te-ai jucat alături de noi, pentru că te-ai cățărat pe munte împreună cu noi. Ai făcut pentru noi lucruri pe care doar un părinte le-ar fi putut face, lucruri mărunte ce nu se văd și pe care le poți contabiliza doar cu sufletul. Dacă am încerca să construim o listă cu ceea ce face un dascăl pentru copiii săi – căci aceștia sunt mai mult decât elevii, sunt copiii săi- nu ne-ar ajunge caiete întregi. Unii ar spune că asta îți este meseria, alții ar adăuga că nu îți îndeplinești decât fișa postului, că oricum nu stai în instituție decât 4-5 ore pe zi și că ai cel mai lung concediu. La o primă vedere, una superficială, au dreptate. Cele 4-5 ore însă echivalează uneori, din punct de vedere al consumului nervos, cu săptămâni din serviciul altora. Sunt 4-5 ore în care lupți, iubești, iubești și lupți, ore în care stofa primită – fie că este stambă sau mătase – trebuie să se transforme în haine împărătești. Și, cu toate că nimeni nu recunoaște valoarea materialului oferit, toți vor straie de cea mai bună calitate.

Nimeni nu se gândește însă la condițiile oferite dascălului. Umilit, stresat, obosit peste măsură, încercând să se adapteze la tot și la toate (de la modificări legislative, spațiu de desfășurare – fizic, online, tehnică și tehnologie etc), oare acest om sau oricare altul s-ar mai putea apleca cu aceeași ardoare  asupra elevului său/ subiectului muncii sale? Și totuși dascălul continuă să o facă cu îndârjire, închizând ochii în fața umilinței, menținându-se vertical pentru elevii săi.