În școală, elevii  sunt puși în situații de învățare diverse. Ei nu trebuie doar să răspundă la întrebări, ci să și inițieze o conversație, să exprime liber puncte de vedere personale, să-și argumenteze ideile, atitudinile și să interiorizeze valoarea comunicării. Arta conversației se deprinde în timp. Mulți oameni cred că modul de exprimare ține doar de inteligență, de cât de pregătit ești pe un subiect anume sau cât de mult vrei să ieși în evidență! Așa o fi?

„Limbajul gândirii se formează treptat din limbajul simțurilor, iar urmele acestor fașe senzoriale își lasă pecetea asupra limbii pentru totdeauna.” – K.D. Ușinski [4, p. 188]

„Comunicarea orală presupune un mesaj, ca element cheie al comunicării și are în centrul demersului său limbajul” [3, p. 54]. Monologul este forma de comunicare a unei persoane/ un personaj prin care îşi exprimă gânduri, stări, sentimente, fie vorbind cu sine însuși (monolog interior), fie cu un grup restrâns, ca o replică,  mai mult sau mai puțin amplă, care nu permite intervenția unui alt participant în actul comunicării.

„Prin noțiunea de vorbire monologată se subînțelege priceperea de a exprima oral un gând logic pe baza unor anumite teme sau situații” [1, p. 85]. Dezvoltarea competenței de comunicare monologată a elevilor se impune a fi realizată pentru obținerea performanțelor în procesul de comunicare, de relaționare, de încadrare în societate și de dezvoltare a inteligenței emoționale. Elevii deprind arta monologului utilizând în vorbire diverse modele, exprimându-se clar, concis și corect din punct de vedere gramatical, adaptând tonul și volumul vocii situației concrete de comunicare, folosind mimica și gesturile conform întâmplărilor povestite și trăirilor pe care doresc să le transmită. Metodele tradiționale specifice ce și-au dovedit eficiența în dezvoltarea comunicării monologate sunt:

• expunerea orală pe baza unui text citit sau ascultat;
• povestirea pe baza unui material ilustrativ sau despre impresiile personale din situații concrete de viață;
• transformarea  textelor dialogate în narațiune.

Din paleta largă a metodelor  moderne amintesc metoda cubului, conferința de presă și jocurile didactice. În activitățile didactice specifice, dau o mare atenție interiorizării impresiilor și emoțiilor. Lecțiile structurate pe modelul Evocare – Realizarea sensului – Reflecție oferă elevilor, prin tehnicile specifice de reflecție, un moment de analiză a informațiilor noi primite. Și studierea unui text nou prin metoda fundamentală lectura explicativă permite, în prima etapă, de receptare a textului, o pauză de meditație în care elevii își culeg emoțiile și impresiile lăsate de lectura model. Acest moment de introspecție e necesar pentru a permite noilor descoperiri să-și găsească locul în inima și mintea copiilor. În prima secundă de „tăcere” apare mirarea: „Ce interesant!, „Ce persoane/personaje plăcute!”, „Ce dialog/discurs frumos!”. Apoi se raportează noua experiență la idealul de care poate că nici nu sunt conștienți încă: „Mi-ar place să fiu ca …!”, „Aș dori să pot și eu să …!” Descoperirea unor afinități cu personaje sau persoane reale, subiecte sau evenimente îi face să empatizeze cu personajele, să accepte diversitatea, să acționeze pozitiv.

Reflecția personală este considerate de Jean Piaget una dintre cele mai active şi mai fructuoase metode, de mare valoare euristică. Ioan Cerghit include reflecția personală în rândul metodelor de învățământ. Gagnon şi Collay (2001) se referă la tipurile de reflecţie didactică :
– Închiderea cercului: la finele activităţii se poate cere elevilor din clasă să ofere un răspuns la unele întrebări legate de ce au învăţat, de ceva despre care mai consideră că au dubii, de un lucru pe care îl vor face diferit ca urmare a lecţiei.
– Indexul fișelor: fiecare elev va nota pe o fişă sau îi va relata unui alt membru al clasei ceea ce îşi propune să facă pentru următorul proiect. Aceste fişe vor fi completate cu noi elemente atunci când proiectul se dezvoltă. Această manieră de lucru invită elevii la o reflecţie asupra propriei implicări şi asupra evoluţiei efortului de învăţare pe care l-au desfăşurat.
– Scrierea unei scrisori către sine despre un subiect din cele studiate: această tehnici de reflecţie provoacă elevii să facă unele consideraţii pe marginea elementelor de conţinut în integralitatea lor.
– Jurnalul cu dublă intrare: elevii selectează un fragment pe care îl scriu în jumătatea dreaptă a fișei, în stânga argumentând motivul alegerii, impresiile și păreri. Este o metodă prin care elevii stabilesc o legătură strânsă între text şi propria lor experiență şi cunoaştere.

În cadrul activităților corespunzătoare diverselor tipuri de interacțiune  și punerea elevilor în diferite situații de comunicare, învățătorul le insuflă dorința de a comunica independent, în grupuri restrânse sau în fața clasei, încurajează exprimarea propriilor trăiri și sentimente, caută să stimuleze identificare propriilor răspunsuri la întrebări, oferă climatul necesar împărtășirii unor experiențe personale și trăiri interioare, a unor gânduri și aspirații „ascunse”.

Arta conversației pune la mare cinste convorbirea monologată. Dar monologul nu e un prilej de a demonstra cât de bun și deștept ești! Monologul e profund, implică emoții, sentimente și convingeri personale. E un dialog cu sinele, o introspecție. Pentru exteriorizare acestor trăiri copilul folosește cunoștințele și deprinderile de comunicare orală ce se formează treptat, începând din primii ani de viață și continuă cu anii de școală prin însușirea limbii materne, a formulelor de politețe, prin dezvoltarea capacității empatice și a comunicării asertive, prin respectarea normelor de comunicare orală și scrisă. Iar rolul învățătorului e decisiv, pornind de la cunoașterea copilului și a aspectelor teoretice și metodologice până la modelul oferit. „Prestigiul oratorului-profesor, limbajul folosit de acesta, capacitatea lui de a întrezări valorile accesibile sau admise de elevii săi sunt atribute care cântăresc destul de greu” … [2, p. 339].

Bibliografie
1. Cojocaru, Valentina, „Teorii și metodologii avansate (limbă și comunicare), Suport de cursurs,)”, Chișinău: Tipografia UPS ”I. Creangă”, 2019.
2. Cucoș, Constantin, „Pedagogie” (edițiea a II-a revizuită și adăugită), București: Polirom,  2006.
3. Pânișoară, Ion-Ovidiu, „Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională” (ediția a III-a, revizuită și adăugită), București: Polirom, 2006.
4. Ușinski, K.D., „Omul ca obiect al educației. O experiență de antropologie pedagogică”, vol. 2, București: EDP,1974.