Agresivitatea la preșcolari

Deși mulți consideră agresivitatea mai degrabă o problemă de comportament a băieților, studiile privind prevalența acestui tip de manifestări au relevat faptul că eventualele diferențe sunt legate de tipul de agresivitate. Chiar dacă băieții manifestă niveluri mai ridicate de violență fizică, când vine vorba de violența relațională, diferența dintre genuri tinde să dispară (U.S. Department of Justice, 2000). Este important de reținut faptul că agresivitatea fizică este la fel de dăunătoare și are aceleași efecte negative  ca și agresivitatea verbală sau relațională. Din această cauză, este important  pentru adulți să conștientizeze faptul că tolerarea acestor comportamente în speranța că ele vor dispărea cu timpul este contraproductivă. Copiii care nu manifestă comportamente prosociale și atitudini pozitive în interacțiunile cu ceilalți riscă să dezvolte probleme de comportament severe mai ales la vârsta adolescenței, cum ar fi implicarea în bătăi, amenințarea altor persoane, cruzime față de animale, distrugerea bunurilor și vandalism. (Benga, 2015, pag 19)

„Statisticile demonstrează faptul că aproximativ 20-30% dintre adulți manifestă la un moment dat îngrijorări cu privire la problemele de comportament ale copiilor. Printre comportamentele care pot genera astfel de reacții din partea adulților se numără:

  • Agresivitatea fizică (lovirea adulților sau a altor copii)
  • Agresivitatea verbală (înjurăturile, amenințările, ironia)
  • Smiorcăielile
  • Crizele de furie
  • Sfidarea
  • Certurile cu adulții sau cu alți copii.” (Benga, 2015, pag 13)

După cum bine se știe, în perioada copilăriei și a preadolescenței problemele de comportament se manifestă prin: agresivitate, comportamente de intimidare și sfidare.

„Agresivitatea reprezintă un comportament impulsiv care se produce  prin rănirea fizică și/ sau emoțională a unei persoane. Agresivitatea poate fi (Werner și Crick, 2004): fizică – lovire, ciupire, mușcături; verbală – amenințare, ironie, înjurături; relațională – evitarea/ excluderea anumitor copii din jocuri sau din activitățile unui grup, poreclirea, răspândirea unor zvonuri.” (Benga, 2015, pag 19)

„Agresivitatea este un răspuns la frustrare”, susțin cei de la Yale University din SUA. Atunci când atingerea unui scop este blocată ia naștere frustrarea. Această frustrare devine apoi o sursă de manifestare a agresivității. Se întâmplă însă deseori ca agresivitatea să nu poată fi orientată către sursa stării de frustrare ci ea este reorientată către ceea ce se numește o „țintă sigură”. De exemplu, o persoană nu își poate sancționa șeful și în schimb se poate certa acasă cu partenerul de viață; un copil nu își poate pedepsi părintele, în schimb însă lovește un alt copil.

Autorii Sigmund Freud și Konrad (1970) susțin că agresivitatea este înnăscută. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct, oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Întrucât această „presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, in procesul influențării educațional-culturale, să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive

Pe de altă parte Roger D. Masters (1979) a arătat că „diferitele culturi dezvoltă diferite combinații ale agresivității, fricii și atașamentului, dând naștere unor societăți caracterizate de frecvență extrem de diferită a competitivității deschise sau infracțiunilor ostile”. Masters este de părere că agresivitatea este un produs al istoriei individuale: în cadrul normelor culturale, experiența personală întărește adesea cunoștințele sau comportamentul agresiv la unii oameni, în timp ce la alții le reorientează sau stinge.

Agresivitatea afectează viața tuturor celor care sunt martori la ea. Pentru copii, agresivitatea are urmări psihologice, emoționale și de dezvoltare. Chiar și la copiii foarte mici, martori la agresivitate, pot apărea simptome precum: anxietate, coșmaruri, regresie în limbaj sau în dezvoltarea motorie și stres posttraumatic. De asemenea încrederea în propria persoană sau în cei cu care vine în contact poate avea de suferit.

Deși tendința celor din jur atunci când văd un copil care lovește este să se gândească la educația deficitară pe care i-au oferit-o părinții sau la „teroarea” cu care crește în familie, în realitate, cauzele unui comportament agresiv pot fi foarte diverse. Este adevărat că șansele ca un copil să fie agresiv atunci când are un mode asemănător în familie sunt mai mari. Sunt însă multe cazuri în care copiii crescuți în familii non-agresive, ai căror membri se tratează reciproc cu respect, se poartă agresiv în anumite momente. Iată câteva exemple:

  • Vârsta: copiii de vârste foarte mici, care nu au învățat să spună în cuvinte sentimentele sau să ceară ajutor, aflați în perioada egocentrismului infantil, au tendința să reacționeze agresiv când intră în competiție cu cei de vârsta lor. În pus, ei încă nu sunt capabili să se pună în pielea altei persoane pentru a înțelege răul pe care îl provoacă. Reacția este mai mut instinctivă.
  • Frustrarea (neputința de a obține ceea ce ai nevoie sau îți dorești): este una dintre cele mai semnificative cauze ale agresivității, atât la copii cât și la adulți. Alături de durere și căldură excesivă, reprezintă doar câțiva din factorii care duc la comportamente agresive, mai ales în cazul copiilor care nu și-au dezvoltat încă mecanisme de control al impulsurilor. Așadar, dacă părintele trece prin perioade în care copilul are accese de furie și agresivitate, adultul trebuie să investigheze dacă nu se întâmplă ceva în mediul din jurul său ori în corpul său.
  • Televizorul și calculatorul: conform statisticilor, peste 60% dintre programele din mass-media conțin scene cu agresivitate, mare parte dintre ele fiind inițiate de personaje prezente ca eroi, personaje cu care copiii și adolescenții se identifică. În același timp, unele jocuri pe calculator stimulează competiția și comportamentele agresive. Copilul trăiește pentru câteva momente într-o lume virtuală în care agresivitatea îi oferă garantat o cale spre succes – astfel, comportamentul agresiv poate să devină o alternativă familiară de rezolvare a conflictelor.

Este potrivit să încurajăm copilul să se apere prin agresivitate?

Trăim într-o societate în care competiția și agresivitate sunt întâlnite aproape la fiecare pas. Pe de altă parte, noi suntem societatea. Teama fiecărui părinte că va crește un copil vulnerabil în fața pericolelor și comiterea unor  tipare de comportament, în special băieților, care conțin agresivitate, în orice formă, duc în crearea unui cerc vicios: agresivitatea atrage agresivitate. Iată câteva motive pentru care ideea stimulării copilului de a se proteja prin agresivitate nu este potrivită:

  • Copilul nu trebuie să se apere singur: protecția este responsabilitatea adulților din jurul său. A-l învăța să ceară ajutorul atunci când are nevoie și nu a încerca să se apere sigur atunci când nu e capabil, înseamnă a-l securiza. Atunci când copilul este responsabilizat cu o sarcină de care simte că nu este capabil, ar deveni și mai tensionat, anxios, furios și îi va scădea încrederea în el și în cei cu care relaționează. Cel mai potrivit ar fi să crească înțelegând că are voie să ceară ajutor unor persoane avizate, chiar și adult fiind, fără a se expune la pericole inutile și fără a-i fi afectată imaginea de sine.
  • Copilul nu e capabil să selecteze  situațiile în care agresivitatea ar fi necesară de cele în care nu se impun astfel de măsuri. Pentru copil, simplul fapt de a-și fi pierdut locul în rând poate fi perceput ca o neplăcere și chiar un pericol. Așa cum afirmam mai sus, atâta timp cât i se oferă permisiunea să folosească agresivitatea în anumite situații, comportamentul de acest gen îi va deveni familiar și tendința de a apela la el și crește chiar și atunci când nu are nevoie să se apere.
  • Avem tendința să percepem răul care ne-a fost făcut mai mare decât este în realitate. Dacă un coleg îți lovește copilul, el va simți agresivitate venită asupra sa mai intens decât este ea cu adevărat și va reacționa ca atare. Astfel se crează un nou cerc vicios.
  • Exprimarea furiei nu o reduce, ci o accentuează. Cu cât copilul va reacționa mai agresiv la comportamentele celor din jurul său, cu atât furia resimțită chiar la nivel corporal va crește și cu atât mai mult va căuta justificări ale reacției sale pentru a nu intra în disonanță cognitivă.

Cum putem corecta comportamentele agresive?

Bineînțeles că nu tot prin agresivitate! A lovi un copil pentru a-i pedepsi propriul comportament agresiv este un paradox și produce confuzie în mintea sa. În plus, să nu uităm că noi, adulții, suntem modelele lor de comportament! Încă un motiv pentru care nu e indicat să se reacționeze cu agresivitate în astfel de cazuri este faptul că durerea și frustrarea sunt factori extrem de semnificativi în stimularea agresivității. Pentru a-l ajuta pe micuț să învețe să coopereze și să renunțe la agresivitate este util ca părinții și educatoarele să stimuleze empatia, să-l ajute să înțeleagă treptat ce trăiește o altă persoană, să-l ajute să se pună în locul altcuiva. În plus, el poate fi ajutat să pună în cuvinte ceea ce încearcă să exprime prin gesturi și i se pot oferi alternative de comportament. Foarte utile sunt oferirea unor modele non-agresive și recompensarea reacțiilor cooperante.

Bibliografie
1. Benga, O., Băban, A., Opre, A. (2015). Strategii de prevenție a problemelor de comportament. Cluj – Napoca: Editura ASCR
2.  Rosemary B. Mennuti., Ray W. Christner., Freeman, A. (2016). Intervenții cognitiv – comportamentale în educație. Cluj – Napoca: Editura ASCR
3. www.umfcv.ro/ccop-ce-este-agresivitatea
4. www.rasfoiesc.com/legal/criminalistica/TEORII-CU-PRIVIRE-LA-AGRESIVIT15.php

 

Accesări: 578

Articole asemănătoare