Jucându-se împreună, devine evident faptul că există diferențe semnificative între copii, privind caracteristicile personalității lor. Unii sunt zgomotoși și violenți, alții mai mult pasivi. Unii sunt vorbăreți, independenți și îndrăzneți iar alții agresivi sau au un comportament distructiv. Personalitatea copilului, definită ca și patternul său unic comportamental, felul în care percepe lucrurile și reacționează în stil propriu, este legată de complexitatea interdependenței dintre mediu și ereditate, copilul născându-se cu anumite caracteristici de personalitate. Atât părinții cât și alte persoane pot modela personalitatea copilului prin atitudine și reacții față de el.

Agresivitatea la vârsta preșcolară

Una din caracteristicile personalității care devine evidentă în perioada preșcolară este agresivitatea. Preșcolarii adesea manifestă ostilitate și agresivitate unul față de celălalt, precum adulții. Mulți copii se angajează într-un comportament agresiv, așteptându-se să întâmpine greutăți din partea celorlalți. Oricum, pentru unii copii, agresivitatea devine o temă dominantă în toate interacțiunile lor sociale.

Orice copil este agresiv din când în când. Câteodată acest lucru este acceptabil (de exemplu când trebuie să se apere sau când încearcă să câștige o competiție sportivă ce implică agresivitate) și câteodată nu este acceptabil (de exemplu, când lovește alt copil pentru a pune stăpânire pe o jucărie). Copiii trebuie să fie învățați să identifice când și cum anume este agresivitatea acceptată de societate și, mai ales, cum să-și stăpânească agresivitatea.

Tremblay (1991), studiind agresivitatea la copii, afirmă: „De vreme ce în secolul XX s-a studiat dezvoltarea agresivității cu o concentrare în special pe adolescenți și preșcolari, se pare că apare o asumpție conform căreia, agresivitatea este învățată în timpul acestor perioade de dezvoltare”. Definiția lui Tremblay privind agresivitatea include intenția agresorului de a face rău cuiva deși vârsta precisă la care copilul manifestă această intenție nu este încă clară.

Surse ale agresivității la preșcolari

Sigmund Freud credea că orice copil se naște cu instincte agresive și că, a fi părinte implică împiedicarea acestor impulsuri, învățarea copiilor să-și controleze propriile impulsuri. Totuși, acesta a menționat faptul că, oricât de bine si-ar face părinții treaba, asemenea impulsuri există în interiorul copilului și doar așteaptă să fie eliberate. Cu toate astea, cunoaștem cu toții măcar un copil foarte docil, care nu ar reacționa agresiv nici măcar aflat în situația de a se apăra. Copii precum aceștia își îndepărtează toate acele instincte agresive chiar și atunci când sunt în situații de risc. Astfel, dacă agresivitatea umană ar fi doar o problemă de instinct, acești copii nu ar exista.

O primă rădăcină a comportamentului agresiv este familia, prim univers al copilului, privit ca un tablou, un model al acțiunilor și al reacțiilor. Conturarea agresivității copilului este precisă atunci când părinții au de asemenea un comportament agresiv, preșcolarii imitând ceea ce au ca model. Un număr de factori familiali influențează comportamentul copilului, între care vârsta părinților, stilul parental și metodele utilizate în disiplinarea copilului, personalitatea părinților și a copiilor și relațiile stabilite între membrii familiei. Pentru multe studii, stilul parental, îndeosebi autoritar, a fost un subiect interesant și s-a ajuns la concluzia că, este un predictor semnificativ în agresivitatea copiilor (Fantuzzo & Mcwayne, 2002; Kiel & Buss, 2006; Nelson, Hart et al., 2006; Prinzie, Onghena, Hellinckx, Grietens et al, 2004).
Early Child Care Research Network (NICHD, 2002) a subliniat îngrijirea maternă ca cel mai puternic predictor al devenirii copilului. Kochansa (2002) a demonstrat că agresivitatea și comportamentul problematic al copiilor  se dezvoltă în concordanță cu relațiile acestora cu părinții, colegii, prietenii și alți factori culturali. Relația părinte-copil este responsabilă de conturarea dezvoltării copilului. Psihologul susține faptul că, gradul de disciplinare este diferit la băieți și fete, părinții bazându-se pe imaginea impusă de societate a puterii băieților și slăbiciunii fetelor.

Statutul socio economic al familiei este un alt factor care poate avea influențe asupra agresivității preșcolarilor. Coté (2006) a analizat agresivitatea fizică la băieți și la fete pe parcursul unui studiu. El descoperă că, statutul socio economic este un predictor important în ceea ce privește agresivitatea fizică. Acest studiu longitudinal a examinat riscurile familiale și ale copilului având ca factori cu o semnificație ridicată pentru copiii care erau agresivi:  genul masculin, venitul familial și mamele fără studii. Acest articol a avut ca rezultat confirmarea ipotezei conform căreia statutul socio economic este un predictor important  vis-à-vis de agresivitatea fizică a copiilor.

Vârsta părinților pare a fi un factor puțin studiat în ceea ce privește agresivitatea copiilor. Societatea numește un risc acel copil născut de părinți adolescenți în ceea ce privește agresivitatea.

Însă, părinții, familia, nu sunt singurii care pot da „lecții” de agresivitate. Există multe alte „voci” în viața copiilor care transmit mesaje puternice despre comportamentul agresiv.
Ar trebui să ne neliniștească faptul că, unele programe de televiziune încurajează agresivitatea la copii. Mulți dintre copiii de 5 ani sau mai mici se uită la televizor după ora 9 seara, multe din scenele difuzate la această oră manifestând violență și fiind destinate exclusiv adulților.

Copiii agresivi adesea se împrietenesc cu alți copii agresivi. Rezultatul nu este deloc surprinzător, acești copii susținându-se unii pe alții în a avea un comportament agresiv.
Crick și Grotpeter (1995) au studiat agresivitatea preșcolară, studiul cuprinzând 149 de copii. Cercetările indicau patru grupe diferite din acest eșantion. Primul grup de copii erau nonagresivi, 73% băieți și 78.3% fete. Următorul grup de copii indica mari diferențe de gen; 17.4 % din fete erau agresive din punct de vedere relațional comparativ cu 2% din băieți. Al treilea grup indica de asemenea diferențe de gen semnificative; 15.6% din băieți erau în mod evident agresivi comparativ cu numai 0.04% din fete. Ultimul grup reflectă atât agresivitatea relațională cât și cea deliberată, subliniind raportul de 9.4% băieți și 3.8% fete.

Majoritatea copiilor manifestă un comportament agresiv din când în când. Acest lucru este perfect normal. Nu este nimic în neregulă în cazul în care copilul se simte furios sau are o atitudine ostilă față de cineva, mai ales când persoana respectivă i-a făcut rău intenționat. Ce nu este în regulă e ca preșcolarul să dea frâu liber agresivității manifesându-se în acte agresive. Copilul trebuie să învețe să-și stăpânească agresivitatea, să se controleze.

Există diferite modalități  prin care copiii se pot elibera de această trăire: pictura, modelajul, lucratul cu plastilina. Aceștia pot fi lăsați să creeze liber, manifestându-și furia, eliberându-se. La fel se procedează și prin exercițiile fizice, alergat, fotbal, box sau alte sporturi.

Studii referitoare la consecințele agresivității preșcolare

„Săpând” adânc în trecutul personal, este mult probabil să ne amintim de un „tăuraș” al clasei, un copil care-i deranja mereu pe ceilalți colegi și provoca situația conflictuală. Asemenea acte sunt tipice agresivității, comportament destinat rănirii altora. Trebuie făcută diferență între agresivitate și asertivitate. Comportamentele asertive sunt acțiuni întreprinse de individ, respectând drepturile altor persoane. În contrast, comportamentul agresiv, care poate fi atât fizic cât și verbal, este programat să rănească intenționat, să strice, să înjure, prin urmare, să nu respecte drepturile altora.

Copiii își manifestă agresivitatea când sunt suficient de mari pentru a se juca împreună. La copiii de 1-2 ani, conflictul vizează cel mai adesea obiectele de joacă.

Formele agresivității se schimbă odată cu dezvoltarea , dar tehnicile fiecărui copil de a se comporta agresiv sunt stabile în timp, mai ales la acei copii care sunt extrem de agresivi de la o vârstă fragedă. Există studii care aduc dovada faptului că mulți copii agresivi ajung să fie adolescenți sau adulți agresivi, câteodată violenți și care adesea comit crime.

Într-un studiu cuprinzând 500 de băieți care au crescut în Pittsburg (Raine et al., 2005), printre copiii de 7 ani descriși de profesorii lor ca fiind foarte agresivi, mai mult de jumătate dintre aceștia au comis delicte (de exemplu furt de mașini, atac de persoane), la vârsta de 17 ani.

Alt studiu evidențiază că, dintre 900 de fete din Canada (Coté et al., 2001) de 6 ani, descrise de profesori ca fiind deranjante la oră în mod  frecvent, erau de patru ori mai mult diagnosticate în adolescență ca având  un comportament cu probleme, acesta fiind descris prin agresivitatea individului, distrugerea proprietății, mințitul sau furtul.

Un alt studiu, implicând mai mult de 1000 de copii de 10 ani din Suedia, (Stattin & Magnesson, 1989), aproape jumătate din băieți, descriși drept „cei mai agresivi copii” pe care i-au avut acești profesori, au ajuns, ca adulți, să comită furturi sau atacuri de persoană. Psihologii credeau că, agresivitatea este cauzată de frustrare, după cum am menționat într-un paragraf dintr-un subpunct anterior. Ideea principală era că, atunci când copii sau adulții sunt împiedicați în atingerea unui scop, devin frustrați și agresează. Astăzi, cercetătorii analizează mai multe cauze, incluzând factorii biologici, familia, comunitatea și cultura copilului, precum și propriile sale gânduri.

Prin urmare, nu trebuie să tratăm cu indiferență agresivitatea în rândul preșcolarilor deoarece, cu timpul, poate deveni o problemă gravă, care va necesita ajutor specializat. Multe studii subliniază faptul că actele agresive sunt mult influențate de mediul în care copilul trăiește și se dezvoltă. De multe ori, copilul este martorul diferitelor manifestări violente, devenind indiferent la violență și ajungând chiar să copieze comportamentul respectiv în context social, în vederea atingerii scopurilor proprii. Acest gen de copii ajung să-și piardă inocența specifică vârstei, sensibilitatea și capacitatea de a înțelege suferința celorlalți, de a se îngrijora când cineva din preajma lui are de suferit. Devin imuni la violență, tolerând acte de acest gen asupra celorlalți și, mai mult, executând un astfel de comportament, fără a analiza consecințele.

Astfel, copiii se pot manifesta violent deoarece sunt fie frustrați, frustrarea producând o reacție emoțională puternică (Berkovitz, 1993), fie învață acest comportament pentru că și-au văzut personajele pe care le au drept model făcând același lucru.

Rolul fundamental care le revine părinților, este de a-și menaja copiii în vederea devenirii acestora ca persoane. Părinții trebuie să fie prin urmare modele veritabile ale unei conduite demn de urmat pentru copiii lor, copilul care beneficiază de modele pozitive în propria familie, având șanse crescute de reușită în viață.

Stiluri de disciplinare parentale

Stilul indulgent

Stilul indulgent se caracterizează prin permisivitatea părintelui. Copilul se manifestă cum vrea, fără să-i fie impuse prea multe restricții. Părintele indulgent este adeptul libertății, fiind sensibil la lumea înconjurătoare și formându-i și copilului acestă sensibilitate aparte. Acesta rar folosește pedeapsa ca mod de sancționare a copilului, preferând discuțiile cu el, manifestând de asemenea caldură și interes vis-à-vis de interesele copilului. Această atitudine permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie, cu o personalitate de remarcat și originală. Se simte foarte important și valoros, acest lucru contrbuind la o stimă de sine ridicată. Copilul de asemenea va fi apt de creativitate și de a lua singur decizii. Totuși, un stil indulgent parental nu va reuși să-i fixeze copilului niște limite atunci când acestea ar trebui să existe, copilul find de multe ori considerat obraznic sau chiar copil problemă. Se poate ajunge în punctul în care părintele să fie depășit de situația când copilul tinde să preia controlul. (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001).

Stilul autoritar

Părintele care adoptă un stil autoritar are o filosofie foarte clară, care se învârte în jurul legii și actelor normative. El ii cere copilului să respecte cu strictețe regulile impuse de el, nerespectarea acestora aducând cu sine sancțiuni sau pedepse. Copilul care încearcă să-și manfeste independența este considerat obraznic, acest lucru fiind considerat foarte indignant pentru părinte. Părintele nu răspunde la întrebări suplimentare deoarece se impune clar prin  „funcția” pe care o deține. Acesta este foarte detașat, rece, considerând munca și efortul foarte importante în dezvoltarea copilului. Copilul devine ordonat, disciplinat și respectuos, însă, doar față de cei de care îi este frică. Simțul lui critic va deveni foarte dezvoltat și va exista tendința acestuia de a fi perfecționist în tot ceea ce face.

Adoptarea acestui stil magnetizează numeroase dezavantaje. Copilul crescut de acei părinți autoritari va învăța să fie neiertător cu cei care îi greșesc, insensibil, și inflexibil. Va fi incapabil să realizeze o comunicare eficientă și de multe ori îi va lipsi curajul în ceea ce privește inițiativa. Se va teme frecvent de eșec, fiind continuu nemulțumit. Toate aceste trăsături evidențiază o stimă de sine scăzută, acest lucru, conform cercetătorilor, putând avea repercursiuni negative marcante pe parcursul vieții individului. (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001).

Stilul indiferent

Indiferența unui părinte poate avea doar urmări nefericite în ceea ce-l privește pe copil. Acesta se poate simți o povară pentru popria famlie, „un accident” în viață. Copilul învață că propria părere nu este ascultată, devenind introvertit din cauza lipsei de importanță pe care părinții o manifestă față de el. Prin urmare, complexul de inferioritate dobândit de copil  duce la o stimă de sine extrem de scăzută. Adultul, devenit în urma unei experiențe de acest gen, se va baza doar pe propria experiență de viață, fără să accepte deloc sfaturile celorlalți. Deși lipsa de afecțiune îl va face rezistent la greutățile pe care viața le va etala pe parcurs, acest copil va deveni rigid și insensibil la sentimentele celorlalți, bazându-se pe modelul parental. „A iubi și a stabili relații afective cu ceilalți nu te va face decât un om slab”. (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001).

Stilul protector

Acest stil este adoptat de acei părinți „model”,  părintele fiind foarte atent în tot ceea ce privește copilul și nevoile acestuia, dedicându-se meseriei de părinte. Rolul pe care acesta îl consideră primordial este acela de a proteja copilul, de a-i oferi suport și securitate, conștientizând fragilitatea acestuia și sensibilitatea lui la lumea înconjurătoare. El își învață copilul să fie grijuliu și precaut cu privire la tot ceea ce se află înafara celulei familiale.

Exagerarea unora dintre părinții care adoptă acest stil constă în îngrijorări excesive, tensiune și agitație în situațiile în care copilul este într-o eventuală „primejdie”. Starea copilului de agitație este în această situație amplificată de părintele extrem de protector. Tendința acestora în momentul în care apare o problemă este aceea de a căuta un vinovat și de a ține morală, acest lucru având drept consecință scăderea eficieței rezolvării unui conflict. Se acceptă cu greu ideea că acel copil are capacitatea de a fi independent sau că nu ar avea nevoie de ajutor permanent. Stările de treamă nejustificată, tulburările de somn sau ale regimului alimentar, sunt câteva dintre consecințele asupra copilului în momentul adoptării de către părinte unui asemenea stil disciplinar. Cu timpul, copilul va avea senzația de „sufocare” și se va îndepărta încet-încet de părinți. Comunicarea cu aceștia de asemenea va avea lipsuri, deoarece copilul, simțind îngrijorările excesive ale părinților, ascunde informații pentru a nu creea situații tensionate. Prin urmare, acesta poate dezvolta o viață secretă, personală, departe de cunoștințele părinților săi. De asemenea, pus în situația de a-și exprima furia, preferă să o facă indirect prin răzbunare sau sabotaj.  (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001).

Stilul democratic

Adoptând acest stil, părintele are în vedere respectarea drepturilor copilului fără să uite de stabilirea unor reguli care să fie urmate constant de  către  membrii familiei. Acesta este un susținător al ideii egalității între semeni iar regulile pe care le impune au o anumită flexibilitate. Acest stil este un echilibru între ceea ce înseamnă indulgnță- flexibilitate și autoritate. Este de asemenea protector și atent la detaliile din viața copilului dar și susținator al indepenenței copilului și încrezător în forțele proprii ale acestuia. Copilul își va dezvolta astfel un echilibru emoțional, aflat la baza construirii personaltății lui.  Nivelul stimei de sine va fi ridicat, fiind o consecință a autonomiei personale și a capacității decizionale conturate de stilul democratic adoptat de părinți.  Modelul parental imprimă așadar copilului respect față de ceilalți, acceptarea altor opinii și chiar a criticelor dar și exprimarea propriului punct de vedere. El va fi capabil de a-și alege propriul drum în viață, a-și urma și îndeplini visele.

Este de menționat faptul că un copil crescut în acest stil se va adapta cu greu unui stil autoritar pe care îl poate întâlni de-a lungul vieții.

În mod evident, fiecare stil parental are atât avantaje cât și dezavantaje. Există de asemenea o neconcordanță între valori de la părinte la părinte. În timp ce unii consideră anumite valori drept calități, alții le consideră defecte. De aceea este clar stabilită ideea că persoană poate avea mai multe stiluri parentale, în funcție de diferiți factori. Copilului trebuie să i se creeze un climat favorabil dezvoltării, prin concordanța dintre stilurile adoptate de tutorii copilului. Mama și tatăl copilului trebuie să meargă în aceeași direcție în ceea ce privește educația acestuia. Universul copilului se limitează, la început, la familie. În primul rând mama și tatăl: de la mamă, el așteaptă satisfacerea nevoilor sale fundamentale, securitate, afecțiune, protecție, inițiere în viață, un model. Cu siguranță, tatăl și mama formează un cuplu care se repercutează ca atare asupra copilului. (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001).

Relația dintre stilurile de disciplinare parentale și agresivitatea la preșcolari

Deși puțini părinți își învață copiii să-i rănească pe alții, experiența familială este un prim teren de observare de către cei mici a comportamentului agresiv. Modul parental de disciplinare este crucial. Atunci când părinții folosesc pedeapsa fizică în disciplinarea copilului, mesajul ascuns receptat de copil este acela că, forța fizică funcționează ca mod de a-i controla pe alții. Integrarea acestuia în mediul social va avea de suferit datorită manifestărilor adoptate de cei mici, necorespunzătoare situațiilor și contextului. Când acestuia i se va interzice ceva de către un membru dinafara sferei familiale, acesta va apela la forța fizică pentru a-și atinge scopul deoarece are un exemplu clar în familie privind „scopul scuză mijloacele”.

Într-un studiu (Dodge, Bates & Pettit, 1990), copiii care au fost pedepsiți atât de aspru încât aveau urme fizice vizibile, au fost cotați de două ori mai agresivi decât acei copii care nu au experimentat o pedeapsă de acest gen. Însă, reactivitatea parentală agresivă nu este esențială în dezvoltarea agresivității copiilor. Mai ales atunci când părinții sunt neimplicați emoțional sau mult prea indulgenți, copiii pot fi agresivi. (Hart et al., 1998; Rubin, Bukowski & Parker, 1998) Neimplicarea emoțională a părinților, indiferența, conduce spre dezvoltarea într-o direcție greșită privind partea emoțională a copilului. Acesta va deveni insensibil privind sentimentele celorlalți, manifestând o formă agresivă de respingere și izolare.

Stilul indulgent parental de asemenea poate contura un comportament agresiv în ceea ce privește copilul, acesta necunoscând limite sau supunere. El își va etala comportamentul agresiv prin dorința de autoritate și libertate fără niciun fel de restricție.

În multe familii cu copii agresivi se poate dezvolta de-a lungul timpului un cerc vicios. Fiind comparați cu familiile fără copii agresivi, atât copiii agresivi cât și părinții lor sunt mult mai probabil conduși spre a răspunde agresiv unui comportament normal. În plus, după ce acest ciclu al agresivității începe, atât copiii cât și părinții progresează în această direcție.

Odată ce un copil este etichetat agresiv atât de către părinții lui și de către alte persoane, este foarte probabil ca acel copil să fie acuzat de agresivitate și pedepsit chiar și atunci când acesta se comportă aproape normal (Patterson, 2002). „Copilul agresiv” va fi  acuzat de toate lucrurile care au mers prost iar comportamentele greșite ale altor copii vor fi de multe ori ignorate.

Un alt aspect al stilurilor parentale legat de agresivitatea preșcolarilor poate fi monitorizarea, noțiune ce face referire la nevoia părinților de a știi mereu unde este copilul, cu cine este și ce face. Atunci când părinții nu monitorizează comportamentul copiilor, se observă frecvența agresivității la aceștia. (Pettit et al., 2001) Lipsa de monitorizare a copiilor se poate reda într-un stil parental indiferent, acțiunile copilului fiind lăsate în voia sorții în consecința neimplicării parentale. Bineînțeles, monitorizarea necesită cooperarea copiilor iar copiii foarte agresivi nu comunică deoarece văd monitorizarea ca fiind un act „intruziv”.(Laird et al., 2003) Având deja comportamentul agresiv instalat, un copil poate fi extrem de indignat în momentul în care cineva încearca să-i schimbe patternul comportamental, considerând ajutorul drept o jignire.

O altă legătură se poate stabili între conflictul parental și agresivitatea copiilor. Atunci când părinții se ceartă și se contrazic constant, este mai mult decât sigur ca și copiii lor să fie agresivi. (Ingoldsby et al., 1990) Aceștia vor prelua comportamentul părinților, considerându-l normal și-l vor utiliza în relațiile cu ceilalți ca și mod de rezolvare a problemelor personale. (Graham- Bermann & Brescoll, 2000)

Pe măsură ce copilul crește, este tot mai evident faptul că, esențialul pentru echilibrul copilului constă în înțelegerea dintre părinți. Așa cum mama îl determină pe copil încă de mic să accepte anumite interdicții, prin forța dragostei pe care o are copilul pentru ea, tatăl face ca regulile să fie respectate ajutându-se de legăturile de afecțiune pe care a știut să le creeze între el și copii.

Dacă părinții manifestă un stil autoritar cu o predominantă dominatoare, neacceptând să fie contraziși  sau neascultați, copilul interpretează acest lucru în următorii termeni: supunerea față de părinți coincide cu rebeliunea față de ceilalți.

Sears, Maccoby, Levin (1957) și Maccoby (1990) au identificat de asemenea un număr de relații între practicile disciplinare și agresivitatea la copii. Agresivitatea parentală este prin urmare un model pentru comportamnetul agresiv al părinților. Se pare că părinții mult prea permsivi au copii foarte agresivi deoarece a scăpa nepedepsiți în urma actelor agresive, acest lucru fiind încurajator în mod negativ pentru copii. Părinții care aplică pedepse fizice au copii agresivi spre deosebire de acei părinți care pedepsesc comportamentul agresiv în alt mod. Cel mai înalt nivel de agresivitate este identificat însă în rândul copiilor ai căror părinți adoptă un stil permisiv dar, atunci când izbucnesc, apelează la pedeapsa fizică.

Atât permisivitatea sau toleranța excesivă cât și autoritatea excesivă a părinților provoacă efecte negative privind copilul. Acestea se rezumă la incapacitatea părintelui de a se raporta în mod corect, clar și precis la copil. Cadrul familial specific celor două stiluri prezintă relații la baza cărora nu stau sub nicio formă respectul sau egalitatea în totalitate. Aceste valențe sunt absolut necesare unui climat familial benefic unei dezvoltări armonioase a preșcolarului care are nevoie de suport constant  din partea familiei, de un mediu în care să se simtă protejat și ascultat în același timp. Imaginea părintelui în viziunea copilului trebuie să fie una ideală, de model, securitate și afectivitate, căldură și încurajare. Relația părinte-copil este mult influențată de pretențiile pe care părintele le are de la copil. Adaptarea acestei relații ar trebui să urmărească stabilirea unor limite privind aceste pretenții și de asemenea, raționalizarea fără a depăși normalul sau posibilitatea de înțelegere a copiilor. (Dolean Ioan & Dacian Dorin, 2001)

Părinții trebuie să-și disciplineze copiii deoarece eșecul în a face lucrul acesta îl poate depriva de posibilitatea de a-i menaja comportamentul copilului, de a-l învăța să se controleze și să interacționeze cu ceilalți. Pentru a fi eficientă, disciplinarea unui preșcolar trebuie să adopte o monitorizare atentă a copilului fără ca încrederea acestuia să fie trădată sau subliniat actul agresiv în mod constant. Orice pedeapsă aplicată trebuie să fie mai degrabă instructivă decât fizică și trebuie centrată strict pe comportamentul copilului, nu pe el ca persoană. (Parke, 1977)

Într-o cercetare care avea ca subiect folosirea pedepsei ca tehnică de control a comportamentului la preșcolari, Ross Parke (1976) evidențiază limite privind studierea acestui domeniu. El subliniază faptul că cercetătorii descoperă pedeapsa ca fiind un mod eficient de a îndepărta comportamentele nedorite și de a le apropia pe cele dorite. Parke marchează faptul că timpul joacă un rol foarte important în aplicarea unei pedepse. El constată că pedeapsa trebuie aplicată imediat după comportamentul de corectat al copilului pentru a fi eficientă. De asemenea, este foartă importantă consistența poziției pe care părinții o adoptă. Nu va avea niciun efect dacă un părinte va pedepsi copilul pentru un comportament necorespunzător o dată iar la următoarea abatere de acest gen va adopta un stil indulgent sau permisiv.

Natura relației dintre cel care aplica pedeapsa și copil este foarte importantă. Atunci când relația este apropiată și deține un grad ridicat de afectivitate, pedeapsa este mult mai eficientă decât atunci când relația respectivă este rece. În plus, pedeapsa va fi mai eficientă atunci când este acompaniată de un motiv pentru care copilul este pedepsit. Motivul trebuie repetat clar și precis astfel încât copilul să știe că a avut un comportament necorespunzător. Părintele trebuie să fie calm în momentul aplicării pedepsei dar în același timp să-și mențină poziția stilului adoptat.

În urma celor afirmate de literatura de specialitate, există astfel o strânsă interdependență între stilul disciplinar parental adoptat și agresivitatea la preșcolari,  comportamentul agresiv fiind puternic influențat de modul în care părinții menajează siuația.

Bibliografie

• Adams Jennifer L., (2009) , Preschool aggression within the social context: A study of families, teachers and the classroom environment, Editura UMI
• Baumrind D, Black A. E., (1967), ”Socialization Practices Associated with Dimensions of Competence in Preschool Boys and Girls,” Child Development, 38-2, p. 291-327
• Baumrind D., (1968), ”Authoritaritarian v. authoritative parental control. Adolescence”, 3, p. 255-275
• Crick, N.R., Casas, J.F., & Mosher, M. (1997). “Relational and overt aggression in preschool.” Developmental Psychology, 33(4), p. 579-588.
• Dolean Ioan & Dacian, ( 2001),  Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj-Napoca, p. 17-21
• Fantuzzo, J., & McWayne, C. (2002). “The relationship between peer-play interactions in the family context and dimensions of school readiness for low-income preschool children.” Journal of Educational Psychology, 73(4), p. 79-87.
• Laplanche J.,  Pontalis J. B., (1998), Dicționar de psihanaliză, Editura Humanitas, București, p.34.
• Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, (2010) ”Revista Învățământului Preșcolar”, Nr.1-2 , Editura Coresi, București,  p. 79.
• Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, (2007), ”Revista Învățământului Preșcolar”, Nr.4, Editura Coresi, București, p. 34-35.
• Prinzie, P., Onghena, P., Hellinckx, W., Grietens, P., Ghesquiere, P., & Colpin, H. (2004).” Parent and child personality characteristics as predictors of negative discipline and externalizing problem behaviour in children.” European Journal of Personality, 18, p. 73-102.
• Stănciulescu Elisabeta, (1998), Sociologia educației familiale, Vol. II, Familie și educație în societatea românească, Editura Polirom, București, p. 75-79
• Tincă Silvia, (2007), Repere în abordarea copilului dificil, Ediția a II-a, Editura Eikon Educațional, Cluj-Napoca, p.51-60