Planul Național de Redresare și Reziliență pentru România prevede ca în a doua jumătate a anului 2024 un nou concept educațional, cel de „pedagogie digitală”, să devină operațional în educația preuniversitară. Adaptați mai mult sau mai puțin la mediul digital și online, profesorii de umanioare acceptă mai greu această  schimbare de viziune în lipsa unei argumentări. De ce pedagogie digitală? sau De ce atât de intens digitală? Răspunsuri grăbite ni se dau în mass-media și prin decizii ministeriale. Rămâne să te documentezi singur, dacă vrei să înțelegi ceva mai mult și mai clar, în vederea unei corecte adaptări profesionale.

O primă motivație, livrată cam grăbit și cam la întâmplare, a fost aceea că elevii nu mai citesc. Nuanțând, s-a sugerat faptul că nici înainte de 1989 nu se citea cât și cum ar fi trebuit. Destul de rar se putea vorbi despre lectură adevărată în cazul elevilor, dar exista, totuși, un fenomen al lecturii pentru adolescenții de atunci. Până la Primul Război Mondial și în perioada interbelică, lectura fusese de asemenea un fenomen elitist, dar începuse, totuși, generalizarea acesteia, în forma ei democratică, atât de înrudită cu fenomenul postbelic Pop Art. Formularea corectă a ideii ar putea fi mai curând aceea că abia acum societatea a început să vorbească onest despre consecințele negative ale faptului că adolescenții nu citesc. Adică despre agravarea fenomenului de analfabetism funcțional și despre explicarea acestuia din perspectiva științelor creierului. Rămâne să elucidăm relația dintre acesta și soluția digitală propusă de Ministerul Educației.

Despre problematica aceasta, documentarea trebuie începută de undeva și începi, evident, în online. ChatGPT, întrebat despre consecințele faptului că adolescenții nu citesc cât ar trebui, sau cât ar avea nevoie creierul pentru a fi, a rămâne sau a deveni funcțional în limitele inteligenței umane, răspunde, punând în lumină grave disfuncții în dezvoltarea personalității umane în absența lecturii:

• prezența unui vocabular sărac, absența abilităților de comunicare, lipsa capacității de reflecție și auto-reflecție, dar și ivirea dificultăților în exprimarea ideilor și a emoțiilor;
• scăderea capacității de concentrare și atenție, cu manifestarea dificultății de memorare;
• lipsa imaginației și a creativității, a gândirii critice și a abilităților de rezolvare a problemelor;
• încetinirea procesului de învățare,  de dezvoltare personală și de maturizare;
• reducerea interesului pentru cultură/ istorie/ context real al existenței proprii/ perceperea alterității.

ChatGPT poate oferi, la cerere, și o bibliografie minimală.

Completezi apoi cu titluri din căutări și achiziții personale, totul deschizând spre universul fascinant al FILOSOFIEI LIMBAJULUI.

În mass-media, discuțiile despre analfabetismul funcțional, cu invitați din mediul academic, sunt foarte numeroase. Profesori din cele două medii educaționale, preuniversitar și universitar, au  subliniat ideea că  Statul, prin politici educaționale adecvate, în urma dialogului cu specialiști din educație, pedagogie și neuroștiințe, ar trebui să identifice o soluție remedială. S-a avansat chiar ideea că ”spiritul veacului” ar fi distorsionat capacitatea creierului adolescenților de a reacționa în fața stimulilor de învățare folosiți de educația clasică. Dl. Daniel David, profesor la Universitatea din Cluj, într-un interviu acordat pentru RRC, analizând același fenomen, identifica o suită de cauze care au determinat, la nivel național, amploarea și gravitatea acestuia, indicând și determinări sociale specifice, printre care figurează și faptul că adolescenții cu analfabetism funcțional provin, în general, din familii în care nu s-a citit și nu se citește, deci din familii cu o anume configurație psihologică, culturală și socială. Perioada totalitară și-a pus și ea amprenta, în formă specifică,  contribuind la agravarea acestui fenomen de proporții naționale. La acestea se adaugă și elementele unei schimbări de paradigmă de cunoaștere a lumii. Cu un background social, cultural, de cercetare și de explicare a lumii prin alte instrumente și teorii decât cele ale epocilor anterioare, PREZENTUL  a schimbat și modul de raportare umană la TEXTUL SCRIS, mai ales pentru generațiile de după 2000. O motivație pentru implicarea majoră a digitalului în educație ar fi și faptul că adolescenții au o altă relație cu textul informațional sau literar scris și tipărit decât adolescenții din perioadele anterioare.

În GALAXIA GUTENBERG, cum este numit trecutul cultural și în Iain McGilchrist, ”Stăpânul și emisarul său. Creierul divizat și rolul emisferelor în modelarea culturală și evoluția societății occidentale” (Editura Herald, București, 2023), CARTEA și TEXTUL scris sau tipărit păreau statuare, fiind investite cu atributele cunoașterii și ale autorității. Construit de obicei uni-modal, acest text era rareori ”împănat cu imagini”, dar imaginile și filmul lor se construiau în mintea cititorului, fiind impregnate de o subtilă și profundă emoționalitate. Cuvintele aveau reverberații de sens, atitudinea față de acestea era idolatră, iar lectura era un act de inițiere: înscrise în timp, cuvintele textului construiau cu răbdare, pe măsura pronunțării și reprezentării lor mentale, universuri compensative, care ne înghițeau și ne vărsau apoi transformați, întrucât ”lectura cuvintelor” ne transforma creierul cu viteza și intensitatea cu care participam la actul lecturii. S-a vorbit despre acest demers cognitiv și educațional ca despre educație umanistă, termen care aproape a dispărut din noua configurație digitală a educației.

În schimb, TEXTUL DIGITAL nu mai are caracter statuar, se face și se desface ca o curgere de ape, iar literele apar și dispar instantaneu, se succed caleidoscopic și substitutiv. Acestea sunt doar loc de sprint pentru înțelegerea unei posibile idei sau a unui adevăr care este doar al tău și numai al tău. Acestea nici nu trebuie să mai aibă o formă memorabilă, ci să semene cu ceva cunoscut, sugestiv, pentru ca persoana să aibă acces la un sens conjunctural. Înconjurați de curgerea lumilor de pixeli, tinerii au o relație specială cu acest tip de text, surprinzătoare pentru noi, dar în conformitate cu o serie de trăsături ale modului specific de raportare la lume a societății în care s-au născut și trăiesc. Dacă, pentru generațiile anterioare, abilitățile creierului, de a compara, a analiza, a memora, a imagina și a simboliza, puteau fi stimulate, întreținute și exersate prin lectura textului scris și imprimat, înțelegerea apărând în urma manifestării acestor procese, aceleași funcții ale creierului și aceeași ivire a înțelegerii s-ar declanșa și pentru adolescenții contemporani, dar în conformitate cu modul lor de a simți și traversa textul sau procesul învățării.

Livrat în fragmente, în secvențe minimale de sens și cu un număr minimal de semne, garnisit generos cu imagini și emo-imagini, construit, în cel mai bun caz, din 5-6 rânduri, pentru a putea fi devorat de privire în câteva secunde, textul digitalizat este redundant, dominat de clișee și lipsit de construcții de idei consistente, dar foarte ușor de asimilat, fiind un text foarte democratic. Sensul pe care îl comunică acest tip de text devine accesibil prin reacția spontană a creierului, într-un gest „de spargere” a temporalității, iar mesajul este recepționat aproape fără suport lingvistic, întrucât creierul nu are timp să delibereze, să reacționeze, să aleagă și să culeagă sensurile fiecărui cuvânt. Eludând funcția limbajului, înțelegerea mesajului devine o înțelegere spontană, fotografică, incompletă și inconștientă. De exemplu, elevii răspund la întrebarea dacă au înțeles o explicație, o demonstrație sau un text citit prin: ”da, dar nu știu cum să formulez în cuvinte”. Exprimarea gândirii prin limbaj a reprezentat pentru homo sapiens o perfectă formă de adaptare, supraviețuire și progres în lume a speciei, întreaga cultură a umanității fiind legată, ca de un cordon ombilical, de limbaj și simbolizare. Ne întrebăm dacă, în aceste condițiile, exterioare conștiinței tinerilor care nu mai au tangență cu universul lecturii, fenomenul de formare a competențelor umaniste (de înțelegere, de analiză, comparație, imaginare și simbolizare) poate surveni cu adevărat. Îngrijorarea generală a adulților din mediul educațional universitar și preuniversitar, din mediul de cercetare pedagogică și, în fine, din mediul politic, dovedește că nu.

Dacă toate aceste carențe sunt asociate textului digital și utilizării lui, atunci rămâne întrebarea inițială: de ce pedagogie digitală ? Răspunsul ar fi, totuși, destul de simplu: la nivel formal, textul livrat elevilor în actul pedagogic ar trebui să aibă cele câteva ”virtuți”, pe care le putem identifica, totuși, în textul digital: concizie, structură minimalistă, structură multimodală cu o dinamică intensă, astfel încât actul educațional al pedagogiei digitale să pună accent pe stimularea și forțarea creierului de a regăsi limbajul, pentru a in-forma conținutul de sens perceput în actul ”lecturii”, prin exerciții de reformulare (documentare prin Metoda Cornell  – Oxford), în cadrul unor dezbateri sau prezentări orale cu suport digital, prin lucru în echipe, joc de rol etc. Atât de ironizata educație prin joc ar avea un efect benefic în încercarea de re-actualizare a funcțiilor cognitive și de percepție a sensurilor din ”mesajele” educaționale ale pedagogiei digitale.

Întrucât este imposibil să construiești un text multimodal care să integreze și video pe pagina imprimată, textul și mediul digital ar reprezenta un instrument adecvat de integrare a unor resurse diferite, care să confere textului educațional caracterul accesibilității pentru elevi, dar să îl facă totodată util pentru formarea acelor competențe umaniste, pe care pedagogia digitală le integrează sub denumirea de competențe transversale, fiind, în același timp, și o formulă de  remediere a analfabetismului funcțional. Aceste competențe, asociate în trecut doar cu disciplinele umaniste, devin, în noua paradigmă educațională, competențe holistice, inter și transdisciplinare, un scop al tuturor disciplinelor curriculare, alături de câteva alte noi competențe, specifice pedagogiei digitale: literație, gândire critică și emoțională, competența culturală și interculturală, antreprenorială, de creativitate și metacogniție, competențe lingvistice și digitale.

În această nouă configurație de idei și argumente, profesorul ar putea deveni un ”neuroplastician” prin educație digitală.

Bibliografie
1. „Educație și neuroștiințe. Cum să învățăm mai bine” de Denis Le Bihan (disponibilă în limba română)
2. „Neuroștiința educației: Cum învață creierul” de Daniel Ansari și Martha J. Farah (disponibilă în limba engleză, dar există și recenzii și rezumate în limba română)
3. „Le Cerveau et l’éducation” de Stanislas Dehaene (disponibilă în limba franceză)
4. „Cerveau & éducation: Apprendre à l’ère du numérique” de Olivier Houdé (disponibilă în limba franceză)
5. Ernst Cassirer, „Filosofia formelor simbolice”, Ed. Paralela 45, 2008
6. Chown, Marcus, „Magicienii. Minți geniale și miracolul central al științei”, Ed. Humanitas, București, 2022. Trad. Walter Fotescu
7. Conley, Mark W., „Înțelegerea textelor și ariile curriculare”, Editura Polirom, București, 2019. Trad. Liliana Romaniuc (coord.), Dragoș Rusu și Raluca Ungureanu
8. Nicolescu, Basarab, „Transdisciplinaritatea. Manifest”, Editura Junimea, Iași, 2007
9. Iain McGilchrist, „Stăpânul și emisarul său.  Creierul divizat și rolul emisferelor în modelarea culturală și evoluția societății occidentale”, Editura Herald, București, 2023
10. Dispenza, Joe, „Antrenează-ți creierul. Strategii și tehnici de transformare mentală”, Editura Cartea veche, București, 2007. Trad. Mihaiela Vacariu
11. Dănăilă, Leon, „Neuroplasticitatea. Secretul longevității creierului”, Editura Bookzoom, București, 2023
12. Istrate, Olimpius, „Pedagogia digitală: Definiție și arie conceptuală”, Institutul pentru Educație, București, 2022.