Sari la conținut
Revista Profesorului

Clasic și modern în abordarea conținuturilor curriculare

• Adina Maria Păpară • Grădinița cu Program Prelungit Nr. 12, Mediaș (Sibiu) • România

În zilele noastre, rolul școlii a devenit complex, reafirmând idea potrivit căreia avem nevoie de o educație dinamică, formativă, nuanțată, centrată pe valorile autentice. Caracterizată  prin mobilitate economică, politică și culturală, actuala paradigmă educațională presupune înnoirea teoriilor pedagogice și a practicii educaționale, schimbarea de perspectivă și accesarea soluțiilor alternative, bazate pe diversitate și nuanțare.

Folosindu-se nouă strategie, numită selecție din cultură, bazată pe noi tehnici de analiza culturală, în cadrul reformei curriculare din Anglia (1988), pentru elevii până la 16 ani, au fost stabilite drept surse ale conținuturilor următoarele “arii experiențiale”:

  • estetic și creativ;
  • uman și social;
  • lingvistic și literar;
  • matematic;
  • moral;
  • fizic;
  • științific;
  • spiritual tehnologic.

Pedagogul român G. Văideanu, folosind aceeași strategie, a elaborat, în cadrul unui studiu UNESCO de referință, în anul 1987, o clasificare a surselor conținuturilor care oferă repere pertinente pentru configurarea ariilor curriculare ale învățământului din perspectiva mileniului III, astfel:

  • evoluția științelor exacte;
  • evoluția tehnologiei;
  • evoluția lumii muncii și mutațiile declanșate de impactul informaticii asupra profesiunilor;
  • evoluția științelor sociale și umane și rolul lor crescând în cultivarea atitudinilor și capacităților;
  • evoluția culturii și a artei;
  • dezvoltarea sportului și a turismului;
  • impactul sporit al viitorului asupra prezentului și necesitatea exercițiului prospectiv;
  • aspirațiile tineretului;
  • mass-media și exigențele comunicării;
  • achizițiile cercetării pedagogice;
  • problematica lumii contemporane caracterizată prin universalitate, globalitate, interdependențe puternice multiple.

Utilă demersului nostru este diferențierea dintre „conținuturile educației” și „conținuturile învățământului”.

Conținuturile educației sunt concepute din perspectiva epistemologică și axiologică și „delimitează o zonă de maximă extindere strategică a conținutului pedagogic angajat la linia de continuitate existent între finalitățile macrostructurale și cele microstructurale” (Cristea, S., 2000,p.53). Au caracter obiectiv, dinamic, integrat și deschis și vizează dezvoltarea personalității din toate punctele de vedere, la nivel formal, informal și nonformal.

În fața unei avalanșe de cunoștințe, copiii trebuie să fie pregătiți pentru învățarea continuă. Designul instruirii tradiționale nu mai poate face față nevoii tot mai accentuate de cunoaștere, de informare. Însușirea unui bagaj de cunoștințe se dovedește din ce în ce mai inutilă, în condițiile dezvoltării științei și tehnicii, dar și a evoluției conștiinței.

În ceea ce privește conținutul procesului de învățământ, acesta poate fi tratat din perspectiva clasică și din perspectiva curriculară. “Perspectiva clasică a tratat conținutul din punct de vedere al didacticii tradiționale și modern, axată pe nediferențiere și tendința de supraîncărcare a programelor școlare, de accentuare a obiectivelor informative, reflectând, în parte, limitele gândirii pedagogice magistrocentriste.” (Ilie. V, 2013, p.22).

Se consideră că “alături de cunoștințe, sunt incluse în conținuturile învățământului și capacitățile cognitive, afective și atitudinale vizate prin experiențele de învățare planificate în școală”, în acord cu idealul și cu celelalte finalități educaționale (Crețu, 2008, p.215).

Putem spune că în timp s-au conturat diferite paradigme metodologice: abordarea clasică prin conținuturi, abordarea prin obiective și abordarea curriculară.

Abordarea bazată pe conținuturi:

  • cunoștințele se structurează după logica științifică;
  • conceptele se transmit de către profesor;
  • știința este un model dat, prestabilit;
  • conținuturile sunt predate din prisma monodisciplinaritatii;
  • predomină învățarea științelor exacte;
  • cunoștințele se transmit de către profesor/educator, în jurul mediului de unde se iau informațiile.

Abordarea bazată pe obiective:

  • conținuturile sunt “alimente pentru gândire”, pretexte pentru învățare;
  • cunoștințele, capacitățile, abilitățile, atitudinile sunt resurse ale acțiunilor viitoare;
  • conținutul este fragmentat, atomizat;
  • se corectează unele sensuri confuze, prejudecăți;
  • cunoștințele se vehiculează în mediul utilizat ca un context care dezvoltă experiența de învățare.

Abordarea bazată pe competențe:

  • se optează pentru reconsiderarea conținuturilor, operarea de schimbări prin inovare;
  • cunoașterea este construită și reconstruită, atât de copil cât și de educator;
  • se valorifică mai ales conținuturile nonformale și informale;
  • părțile conținutului sunt integrate în ansamblu;
  • predomină științele sociale;
  • cunoștințele sunt valorificate din perspectiva mediului, pentru dezvoltarea durabilă.

De-a lungul timpului, s-au înregistrat trei orientări referitoare la rolul conținutului în formarea personalității umane:
– Orientarea materială: cunoștințele sunt valoroase prin ele însele, obiectivul fundamental fiind transmiterea și asimilarea tuturor cunoștințelor acumulate de cunoașterea umană;
– Orientarea pragmatistă: pornește de la considerente de ordin practice, manifestându-se prin mai multe direcții (școala activă, școala muncii, utilitarismul didactic etc.); s-a afirmat că întregul conținut al învățământului trebuie să fie format numai din cunoștințe strict necesare unei profesii;
– Orientarea formală: pune accent pe formarea personalității copiilor și afirmă că mai importante decât cunoștințele vehiculate sunt procesele care prelucrează cunoștințele și formează capacitate. Se constată trecerea de la transmiterea și asimilarea de cunoștințe, la construirea cunoașterii, rezolvarea sarcinilor-problemă, formularea de ipoteze de interpretare și soluționare. Este valorificată experiența de constructive a înțelegerii prin studiul individual sau prin cooperare.
cooperare.

Postmodernismul se caracterizează prin căutarea și acceptarea de alternative, variante (educaționale), renunțarea la granițe între științe, ambivalentă, discontinuitate, toleranță, interculturalitate, promovarea valorilor noi, promovarea comunicării. Conținuturile sunt determinate de anumite antecedente valorice, cu caracter deziderativ. Din punct de vedere educațional, acesta s-ar concretiza în: promovarea noilor educații, a alternativelor educaționale, a descentralizării decizionale și curriculare, a formării pentru libertate și creație, comunicare, a pregătirii pentru societatea postindustrială, a educației permanente, a educației pentru schimbare, a educației pentru societatea informațională.

Este important ca la baza curriculumului să fie pusă concepția modelării structurii conținutului și activității subiecților procesului de instruire pe baze tehnologice. Curriculumul se constituie ca atare la “două faze ale discursului educațional: proiectivă și operative. La faza proiectivă, curriculumul deține forma de text, care certifică opțiunea conceptuală pentru teleologia și tehnologia educației. La faza operativă, acesta este produs de activitatea elevilor în baza celui proiectat” (Negură; Papuc; Paslaru, 2000,p.50.).

Organizarea integrată a conținutului reprezintă un” salt metavaloric” deoarce aduce în prim plan o abordare explicative nouă, mai cuprinzătoare, integrativă, mai complexă și mai ofertantă. “În încercarea de a introduce noile educației și a le asocial cu cele tradiționale, este necesar să cunoaștem modalitățile de abordare a curriculumului integrat și formativ: perspectiva intradisciplinara, perspectiva pluridisciplinară/tematică, multidisciplinară, perspectiva modular, perspectiva interdisciplinară, perspectiva transdisciplinara” (Ilie. V, 2013, p.27-28).

Perspectiva intradisciplinară presupune integrarea pe vertical în interiorul unui curs disciplinar. Această perspectivă este axată pe discipline riguros separate, este menită să transmită conținuturile distincte ale diferitelor dimensiuni ale cunoașterii și culturii, în conformitate cu aparatul conceptual și metodologic al acestora, cu logica internă a a disciplinelor respective, adaptate însă specificului logicii didactice.

Perspectiva pluridisciplinară vizează abordarea unor teme, sarcini de lucru prin intermediul mai multor discipline, fiecare operând din perspectivă proprie, în conformitate cu propria logică, și cu propriile metodologii.

Perspectiva modulară presupune o implicare specifică a educabililor în actul de învățare, un modul fiind o modalitate de structurare curriculară care definește situații de învățare delimitate în timp și focalizate pe posibilitățile celui care învață (nu pe conținuturile învățării). Originile învățământului modular sunt mai vechi, „experiențe și tentative de abordare modular regăsindu-se în variate concepții, sisteme și modalități de organizare a educației și învățământului” (Neacșu, 1983, in Revista de pedagogie, nr.10, p.60).

Perspectiva interdisciplinară presupune integrarea conținuturilor în cadrul unor arii curriculare. Societatea în care trăim și în care vor trăi copiii pe care îi pregătim are nevoie de oameni care să gândească interdisciplinar, care să treacă cu ușurință de la un domeniu la altul Un învățământ interdisciplinar poate să-i ajute pe copii să dobândească o privire de ansamblu asupra vieții și universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale și să distingă mai ușor scopurile de mijloace. Abordarea interdisciplinară pornește de la ideea că nici o disciplină de învățământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături între discipline.

Interdisciplinaritatea se referă și la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, transfer cu grade diferite de implicare sau finalizare. Ea apare ca necesitate a depășirii limitelor creatoare de cunoaștere, care a pus granițe artificiale între diferite domenii ale ei. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt analizate separat. Predarea interdisciplinară pune accent simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoțională, socială, fizică și estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică și progresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învățare, pentru inter relaționarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea permanentă.

 

Accesări: 1.622

Încadrare în categoriile științelor educației:

prof. Adina Maria Păpară

Grădinița cu Program Prelungit Nr. 12, Mediaș (Sibiu), România

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/adina.pusca

Articole asemănătoare

  • Abordare interdisciplinară

    Eficiența pedagogică a abordării interdisciplinare

    În viziunea lui Constantin Cucoș, reputat pedagog român, interdisciplinaritatea este „o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu…

    Mihaela Melinte10 septembrie 2026

  • Designul instruirii

    Taxonomia lui Bloom: de la memorare la gândire critică

    Articolul prezintă Taxonomia lui Bloom ca instrument de organizare a nivelurilor cognitive ale învățării și de proiectare a obiectivelor și sarcinilor educaționale. Sunt urmărite forma inițială…

    Maria-Mihaela Bacu26 august 2026