Eficiența pedagogică a abordării interdisciplinare

În viziunea lui Constantin Cucoș, reputat pedagog român, interdisciplinaritatea este „o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergență și o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere”. Așadar interdisciplinaritatea are drept scop redarea unei imagini integratoare a unei proces/ fenomen prin tratarea acestuia din perspective științifice diferite. Unul dintre aspectele cele mai importante care stau în atenția reformei globale, comprehensive a învățământului modern în general și a reformei curriculare în special îl constituie organizarea interdisciplinară a conținuturilor, care vizează depășirea granițelor artificiale dintre diferite discipline de învățământ, asigurând fiecăreia posibilitatea de a participa cu propriile rețele și scheme conceptuale și cu propriile metode de cercetare pentru rezolvarea problematicii globale a lumii contemporane. Dicționarele de specialitate definesc interdisciplinaritatea drept „ansamblul relațiilor și interacțiunilor dintre diferite conținuturi și mesaje angajate la nivelul unui demers didactic/ educativ cu finalitate relevantă în planul formării dezvoltării personalității elevului, studentului”.

Interdisciplinaritatea, ca principiu metodologic de bază al filosofiei și al științei, derivă din teoria generală a sistemelor și din metodologia abordării sistematice, reprezentând o consecință a dezvoltării științelor particulare la un nivel care permite abordări complexe, stabilirea de legături, interdependențe și interacțiuni între domenii, cu apariția disciplinelor de graniță, oferind, astfel, o imagine integrată a unor aspectelor care sunt analizate uneori artificial, forțat, separat.
Interdisciplinaritatea reprezintă un demers care se desfășoară pe mai multe niveluri și care constă, pe de o parte, în selecția și condensarea (sinteza) cunoștințelor existente în perimetrul multidisciplinar, iar pe de altă parte, în formarea de noi cunoștințe, interpretări, abordări, perspective, limbaje; concepte, legi, paradigme etc. Există diferite tipuri de realizare a raportului între discipline, care, în timp, au condus la diferite tipuri de disciplinaritate, cu caracteristici individuale, ce le conferă identitate proprie.

Interdisciplinaritatea se impune ca o exigență a lumii contemporane supuse schimbărilor, acumulărilor cognitive în diferite domenii ale cunoașterii, deschizând noi perspective asupra realității. Promovarea interdisciplinarității în învățământul românesc constituie un element definitoriu al progresului cunoașterii, al formării unor caractere adaptabile, capabile să raporteze informațiile la un sistem propriu de valori și să aibă o viziune globală. Din această perspectivă putem considera interdisciplinaritatea ca un „un proces de cooperare, unificare și codificare unitară a disciplinelor științifice contemporane, caracteristic actualei etape de dezvoltare a cunoașterii științifice, în care fiecare disciplină își păstrează autonomia gnoseologică, specializarea și independența relativă și în același timp se integrează în sistemul global de cunoștințe”.

Astăzi disciplinele sunt invadate de un gigantism care le înbușă, le abate de la rolul lor simplificator și le inchide în impasul hiperspecializării. Inconveniențele tot mai evidente ale compartimentării, necesitatea din ce în ce mai manifestă a unor perspective globale și contestarea unui devotament față de obiect care face ca omul să fie uitat, au dus treptat la conceperea și la promovarea aceea ce s-a numit interdisciplinaritate. Abordarea interdisciplinară pornește astfel de la ideea că nicio disciplină de învățământ nu constituie un domeniu închis, fiind posibile legături între discipline. Corelarea interdisciplinară a informațiilor din diferite domenii ale cunoașterii implică formarea gândirii critice, reflexive și, implicit, concentrarea atenției atât asupra individului supus educației, cât și asupra finalităților sistemului în care acesta urmează să se integreze. În acest context, evitarea hiperspecializării, a compartimentării informației prin abordarea unei perspective globale, nevoia de punți intre diferitele discipline au condus treptat la conceperea și promovarea interdisciplinarității care „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoașterii și între diferite abordări, ca și utilizarea unui limbaj comun permițând schimburi de ordin conceptual și metodologic”. Pornind de ideea că esențial este transferul metodelor dintr-o disciplină întralta, Basarab Nicolescu distinge trei grade de interdisciplinaritate: a) un grad aplicativ (metodele fizicii nucleare transferate în medicină duc la apariția unor noi tratamente contra cancerului); b) un grad epistemologic (transferul metodelor logicii formale în domeniul dreptului generează analize interesante în epistemologia dreptului); c) un grad generator de noi discipline (transferul metodelor matematicii în domeniul fizicii a generat fizica matematică, al informaticii în artă a dus la arta informatică).

Tendința spre unitate în cunoaștere nu este nouă, rădăcinile ei pot fi căutate în chiar totalitațile nediferențiate ale cunoașterii prin intermediul miturilor. În esență, interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline științifice diferite, care se realizează în principal respectând logica științelor respective, adaptate particularităților legii didactice și-l ajută pe elev în formarea unei imagini unitare a realității, îi dezvoltă o gândire integratoare. În înfăptuirea unui învățământ modern, formativ, considerăm predarea–învățarea interdisciplinară o condiție importantă, întrucât corelarea cunoștințelor contribuie substanțial la realizarea educației elevilor, la formarea și dezvoltarea flexibilității gândirii, a capacitații lor de a aplica diverse cunoștințe în practică. Predarea – învățarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă ceva inedit și interesant în lecții, activând elevii, le stimulează creativitatea și contribuie la unitatea procesului instructiv – educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă.

Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conținuturilor, obiectivelor, dar se creează și un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime, să lucreze în echipă sau individual. O analiză a obiectivelor cadru din programa evidențiază un prim punct comun al disciplinelor școlare și anume dezvoltarea capacității de comunicare, colaborare în realizarea unor produse. La fiecare disciplină acest obiectiv este formulat astfel: „Adâncirea analizei programei școlare relevă un numar mai mare de obiective de referință și activități de învățare ce permit abordarea interdisciplinară, însă cele mai interesante conexiuni se realizează la nivelul conținuturilor ”. Un conținut școlar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realității descrise și asigură o percepere unitară, coerentă fenomenelor (Exemplu – Datinile și sărbătorile populare invită la cautări și conexiuni între diferitele domenii de cunoștere). Pentru eficientizarea procesului instructiv-educativ, interdisciplinaritatea trebuie corelată cu alte principii didactice și metodologice care stau la baza unui sistem de învățământ deschis și activ, în deplină concordanță cu realitatea socio-culturală: educația permanentă, proiectarea curriculumului în echipă, predarea–învățarea centrate pe elev, învățarea în grupe mici, învățarea în clase bibliotecă, predarea învățarea în echipă, centrarea pe efecte educative ale procesului de învățământ, promovarea metodelor activ-participative.

Activitățile interdisciplinare s-au impus în învățământul modern ca o necesitate spre a răspunde cerințelor de educație ale societății contemporane. Prin apelul la interdisciplinaritate, se obțin următoarele efecte: situează elevul în miezul acțiunii, rezervându-i un rol activ și principal: să imagineze, să construiască pe plan mintal, să investigheze, să exploreze, să creeze, să transpună în practică; să valorizeze experiența cotidiană a fiecărui elev, considerând-o ancoră în achiziționarea noilor abilități și capacități; clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline; elevii devin implicați activ în procesul învățării; le este dezvoltată gândirea creativă; le sunt cultivate aptitudinile; se creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare; permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii; cunostituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.

Bibliografie

Constantin Cucoș, Pedagogia , Editura Polirom, Iași., 1998, p. 77;
S. Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, p.295;
Adela Becleanu-Iancu, Spiritualitatea românească-permanență, devenire, Editura Politică, București, 1980;
L. D’Hainaut: Programe de învatamânt și educație, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
George Văideanu, Educația la frontiera dintre milenii, E.D.P., București, 1988;