Într-o societate caracterizată printr-o evoluție rapidă a cunoașterii și tehnologiei, globalizare și multiculturalitate, educația suportă modificări considerabile, prin urmare se impun schimbări la nivel de sistem, respectiv de proces educațional. Delors, J. 2000, p.77 remarcă faptul că cei patru piloni ai educației sunt „a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii”, accentul punându-se pe dezvoltarea omului, „în toată bogăția personalității  sale, a complexității formelor sale de expresie și a diverselor sale opțiuni ca individ, membru al familiei și al comunității, cetățean și producător creator al unei tehnici sau spirit novator”. De asemenea tot acesta remarcă faptul că importanța rolului pe care îl deține profesorul, ca agent al schimbării, care promovează înțelegerea și toleranța, n-a fost niciodată mai clară ca în perioada contemporană. (Delors, 2000, p.119).

Toate acestea se pot produce doar printr-o reformă reală a mentalității. M. Fullan numește profesorul „o forță a schimbării”, rezultat din puterea personalității sale. Dar orice schimbare trebuie mai  întâi înțeleasă și promovată de profesor. Societatea actuală impune o multitudine de schimbări care țin de toleranța, flexibilitatea, capacitatea de adaptare, respectiv creativitatea profesorului.

În contextul reformelor educaționale din ultimii ani, problema statutului profesional al cadrului didactic este mult mai discutată și necesită o redefinire a acestuia ținându-se cont de noile responsabilități care îi revin profesorului. (Coșa, 2011, p.18) Paradigmele moderne interpretează rolul profesorului într-un cadru mult mai complex, conform acestora, statutul cadrului didactic este asemănător aceluia de membru al unei structuri organizaționale definite, precum școala și al unei comunități, aceasta putând fi profesională sau locală, solicitând și o acceptare diferită a rolurilor și a identităților profesionale. (Iucu, R, Pânișoară, I.O, 2000, p.27)

Pedagogia postmodernă este dominantă de paradigma socio-constructivistă, care pune accentual pe organizarea situațiilor și a contextelor care provoacă la învățare, solicită profesorului noi competențe de relaționare, trăsături de personalitate absolute necesare  în societatea în care trăim, acestea fiind formate încă din școală. (Coșa, 2011, p.19). Activitatea didactică a profesorului modern depășește evidențierea unor calități personale ale acestuia, apreciate prin termenii: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.

Statutul cadrului didactic indică poziția ocupată de acesta în structura social, corespunzându-i atât drepturi, cât și obligații. Iar rolul reprezintă aspectul dinamic și situațional  al statutului de cadru didactic, în aplicarea drepturilor și obligațiilor profesionale. Formarea și afirmarea profesorului ca personalitate conștientă, rațională, responsabilă și motivată rezultă din învățarea, exersarea și perfecționarea rolurilor acestuia. Eficiența realizării rolurilor depinde și de gradul în care profesorul conștientizează faptul că prescripțiile sunt mai clar definite sau nu, că sunt mai mult sau mai puțin motivate și dorite. Și, nu în ultimul rând, eficiența acestora depinde de relația conștientizată și respectată între percepția proprie și așteptările celorlalți. (Tomșa, 2005, p.268)

Chiș, V, 2001 prezintă funcțiile cadrelor didactice ca fiind următoarele: proiectarea activității didactice, realizarea predării și dirijarea actului de învățare, evaluarea didactică  completată de consultanță și îndrumare pentru elevi și părinți, desfășurarea unor activități administrative, servicii în comunicare și dezvoltarea personală. O clasificarea asemănătoare a funcțiilor didactice este următoarea: (Coșa, L, E, 2011,p.21)

• funcții referitoare la proiectarea, implementarea și evaluarea activității didactice
• cunoașterea elevilor și consilierea lor școlară și profesională
• cooperarea cu celelalte cadre didactice, părinții și participarea cadrelor didactice la dezvoltarea instituțională a unității școlare
• organizarea și conducerea socială a clasei de elevi
• organizarea și conducerea activității extracurriculare a elevilor
• perfecționarea profesional-științifică a cadrelor didactice.

În raport cu obiectivele instructiv-educative și cu realizarea acestora, literatura pedagogică enumeră următoarele roluri ale cadrului didactic: planificare, organizare, control, îndrumare, evaluare, monitorizare, consiliere, decizie (Tomșa, 2005, p. 268). La rândul său, Adrian Nicolau descrie rolurile profesorilor ca fiind următoarele:
1) rolul de educator, acesta fiind foarte important, deoarece profesorul trebuie să se dedice formării și dezvoltării tinerelor generații;
2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;
3)  partener al educației – se referă la relațiile pe care profesorii trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educative, cum ar fi părinții, respective alte instituții educative, acestea contribuind la educarea optimă a elevilor.
4) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ  la nivelul organizației, să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală;  aibă o atitudine responsabilă față de propria pregătire și față de pregătirea elevilor (Cosma, T, 2013).

Rolurile cadrului didactic sunt deschise formării și dezvoltării aflate într-o continuă adaptare cerințelor tot mai crescute ale societății, respectiv elevilor. Ideea adaptării activității didactice la solicitările multiple – sociale, educaționale, respectiv manageriale este surprinsă mult mai bine în conceptul „profesionalism deschis” (Coșa, L, E, 2011, p.22-23). Profesia, respectiv  locul de muncă reprezintă un aspect important pentru fiecare persoană, dar de cele mai multe ori acestea constituind și un factor de stres.

Stresul profesional este recunoscut din ce în ce mai mult ca fiind unul dintre cele mai serioase pericole pentru sănătate şi frecvent factor ce determină insatisfacţia profesională, productivitatea scăzută, absenteismul crescut al angajaților (Cummins 1990, Spielberger & Reheiser 1995). Calmul și gândirea pozitivă ne ajută în situațiile dificile întâmpinate la locul de muncă și au o influență fovorabilă asupra climatului de lucru și a colegilor.

Modul în care fiecare persoană evaluează factorul de stres generează nivelul stresului, astfel această evaluare se  transpune sub formă de gânduri care se activează în momentul apariției situațiilor stresante. Prezentăm în continuare câteva metode prin care putem descoperi/ redescoperi optimismul:

• Învață să spui „da”, de exemplu în momentul în care un profesor este solicitat să participe cu elevii la o competiție. Primul reflex este acela de a refuza; important este să cerem timp de gândire și să luăm în considerare și posibilitatea de a răspunde pozitiv la solicitări.
• Apropie-te de persoanele optimiste, deoarece acestea te vor ajuta să-ți schimbi modul de a gândi, acesta realizându-se involuntar prin imitare.
• Repetă afirmația „Voi reuși!”, în momentul în care te simți încordat și lipsit de putere, de exemplu ai de raportat o situație în 24 de ore, prin inducerea gândirii pozitive vei reuși să te mobilizezi și să finalizezi sarcinile fără instalarea stărilor tensionante.
• Vizualizează tot ce poate fi mai rău, apoi tot ce este bine. De exemplu vrei să aplici un proiect – îl redactezi și la final te gândești că proiectarea nu este bună și nu va fi aprobat, apoi gândește că acesta este bine realizat și cu siguranță o să aibă succes.
• Adaptează-te la realitate. De exemplu în cadrul activității metodice un profesor dorește să realizeze materialul didactic necesar desfășurării lecțiilor și să completeze fișele de evaluare ale elevilor; în același tip managerul solicită raportarea unei situații urgente. Cu alte cuvinte planificarea ta este perturbată, ca atare există o soluție să vezi partea bună a lucrurilor, să nu-ți induci o stare de tensiune, ci să schimbi prioritățile, adaptându-te la realitate.
• Exersează-ți voința – filozoful Alain susține că optimismul ține de voință, trebuie să-ți propui să vezi partea pozitivă a lucrurilor și mai puțin pe cea negativă, astfel te vei încadra în grupul persoanelor optimiste (Blum, R, 2011, p.63-65).
• În momentul în care dorim să ne atingem obiectivele, trebuie să ne exprimăm ferm, dar nu agresiv, punctul de vedere, adoptând un comportament de afirmare necesitând uneori insistență și hotărâre (Legeron, P,  2003, p.294).

Bibliografie
1. Blum, R, 2011,’Psihologia pozitivă’, Editura Lider, București (Traducere de Anca Irina Ionescu
2. Chiș, V, 2001, ‚Activitatea profesorului între curriculum și evaluare’, Editura Presa Universitară Clujeană
3. Coșa, L.E, 2011,’Managementul stresului la profesori’,  Editura Etna, Târgu Mureș
4. Delors, J, 2000, ‘Comoara lăuntrică’,  Raportul pentru UNESCO al Comisiei Internationale pentru educatie in sec. XXI, Editura Polirom, Iași
5. Legeron, P, 2003,’Cum să te aperi de stres’,  Editura Trei, București
6. Pânișoară I.O, Iucu. R, 2000,’Formarea personalului didactic’, Editura UMC, București
7. Tomșa, G, 2005, ‚Psihopedagogie preșcolară și școlară’, Editura,C.N.I Coresi, București (Supliment al revistei Învățământul preșcolar)