„Am elevi în clasă care de-abia socotesc şi elevi care sunt atraşi de rezolvarea problemelor de logică şi perspicacitate.” „Citatul” de mai sus reflectă o situaţie familiară multora dintre noi. Probabil că singura „asemănare” sau trăsătură comună elevilor noştri este „unicitatea” fiecăruia. Copiii au înălţimi diferite, înfăţişări şi personalităţi distincte. Ei au preferinţe, interese, stiluri de învăţare, niveluri de aptitudini, niveluri de dezvoltare, experienţe, tării şi slăbiciuni diverse.
Toţi educatorii autentici, fie ei părinţi sau cadre didactice, ştiu că dezvoltarea fizică, emoţională şi intelectuală a copiilor are loc în mod inegal. Totuşi, şcoala românească (şi nu numai!) organizează copiii pe grupe de vârstă. În mod evident, copiii de aceeaşi vârstă biologică răspund foarte diferit la activitatea şcolară în funcţie de nivelurile proprii de dezvoltare.

Thomas Jefferson a spus, acum mai bine de 200 de ani: Nimic nu este mai inegal decât să-i tratezi în mod egal pe oamenii inegali. Desigur, afirmaţia, la vremea respectivă, avea rezonanţă cu caracter social, nu educativ, însă educaţia nu se poate desfăşura normal decât într-o societate în care scara valorilor să fie unul dintre principiile de existenţă a acesteia!

Viteza cu care se dezvoltă copiii nu corespunde întocmai vârstei cronologice. Inteligenţa şi dotarea se definesc ca o totalitate ce însumează funcţia cognitivă, afectivă, intuitivă şi fizică a unui individ. Aceia care sunt mai inteligenţi tind să aibă o utilizare mai complexă a acestor funcţii. Au fost identificate câteva „abilităţi în plus”, şi anume:

creativitatea;
sugerarea de noi idei;
vizualizarea problemelor şi a soluţiilor;
aptitudini fizice, precum puterea şi dexteritatea;
raţionamentul (identificarea relaţiilor, a modelelor, clasificări etc.);
rezolvarea problemelor;
curiozitatea şi inventivitatea;
perseverenţa.

Noțiuni teoretice

Educaţia presupune o practică frecventă, complexă, spre deosebire de alte domenii. Individualizarea actului didactic reprezintă o adaptare a acţiunii instructiv – educative din şcoală la particularităţile psihofizice ale fiecărui elev în parte, pentru a-i asigura o dezvoltare optimă şi o orientare eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării creatoare în activitatea socială. Diferenţierea instruirii („şcoala pe măsură”) înseamnă adaptarea activităţii de învăţare — sub raportul conţinutului, al formelor de organizare, al metodologiei didactice — la posibilităţile diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi la ritmul de lucru propriu elevului. Tratarea individuală, în procesul educaţiei, nu este altceva decât orientarea acţiunii educaţionale în funcţie de profilul psihologic individual, concomitent cu stimularea acestuia prin declanşarea unor contradicţii între cerinţele externe şi posibilităţile interne ale subiectului.

Aplicarea în practică a acestui principiu, al tratării individuale, este posibilă numai cunoscând concomitent particularităţile de vârstă şi individuale din diverse unghiuri de vedere, deoarece orice trăsătură specifică vârstei se va manifesta diferit într-un caz individual. Preocuparea pentru cunoaşterea acestor particularităţi de vârstă şi individuale este una dintre sarcinile fundamentale ale fiecărui cadru didactic, sarcină pe care personal, consider că ne-am asumat-o prin natura profesiei alese.

Pentru orice cadru didactic, este important să ştie căror cauze se datorează diferenţele individuale dintre elevii săi, dacă sunt rezultatul unei capacităţi generale sau speciale, dacă sunt rezultatul unei anumite atitudini faţă de învăţătură sau se datorează unor condiţii concrete în care se desfăşoară activitatea.

Măsuri didactice

Pregătirea diferenţiată contrazice ideea instruirii unitare a copiilor aflaţi pe o anumită treaptă de învăţământ, dar adaptarea procesului de instruire la particularităţile individuale nu implică renunţarea la realizarea unui program de pregătire unitară a elevilor în acest sens, principiile instruirii diferenţiate îşi găsesc aplicarea într-un învăţământ care-şi propune să realizeze aceleaşi obiective pedagogice în instruirea tuturor elevilor, prin asigurarea unui conţinut comun, fără ca prin aceasta să fie afectată unitatea acestei pregătiri. Instruirea unitară nu înseamnă un învăţământ la fel pentru toţi, ci un învăţământ care creează situaţii favorabile ca fiecare elev să-şi descopere interesele, aptitudinile şi posibilităţile de formare în sensul acestora.

Aşadar, aplicarea unor modalităţi de diferenţiere nu trebuie să determine o discriminare în privinţa nivelului de pregătire a tuturor elevilor. Iată, câteva „sensuri” ale conceptului de „individualizare”:

1. Parcurgerea materiei într-un ritm determinat, potrivit cu structura psihică a elevului;
2. Posibilitatea ca elevul să lucreze în anumite momente în condiţii care îi convin personal;
3. Posibilitatea de a aborda un subiect într-o fază anumită în funcţie de cunoştinţele acumulate anterior;
4. Posibilitatea introducerii unor unităţi de instruire în folosul elevilor inhibaţi de absenţa unor cunoştinţe uşor identificabile;
5. Punerea la dispoziţie a mai multor mijloace de instruire din care el să poată alege.

Mi-am propus să mă opresc asupra eficienţei modalităţilor de studiere a matematicii în ciclul primar. Se ştie că studierea matematicii este o activitate îndrăgită de o mulţime semnificativă de elevi, ceilalţi având „experienţe” neplăcute şi pentru că nu sunt foarte familiarizaţi cu ea şi, mai ales, cu „frumuseţea şi atractivitatea” acestei discipline. De aceea, orice element care ajută la îmbunătăţirea performanţelor individuale ale elevului, în domeniul relativ dificil al matematicii, este binevenit.

Matematica poate deveni accesibilă majorităţii elevilor cu condiţia ca pregătirea sistematică, adecvată, să înceapă de la cea mai fragedă vârstă şcolară. În matematică, voinţa însoţită de ordine, disciplină, sistematizare şi ritmicitate în muncă determină evoluţii spectaculoase şi aduce mari satisfacţii elevului.

Procesul de învăţare este cel mai eficace atunci când elevul obţine retroinformaţii asupra modului de desfăşurare a învăţării sale… Retroinformaţia este cunoaşterea rezultatelor învăţării. Se înţelege că acest lucru este posibil numai cu condiţia ca procesul de învăţare să fie însoţit de verificări cât mai dese şi, bineînţeles, de cunoaşterea rezultatelor acestor verificări.

O fişă este bună dacă răspunde trebuinţelor unui elev şi dacă îi este dată tocmai elevului respectiv. Aceasta poate cuprinde exerciţii şi probleme aşezate în ordinea gradului de dificultate, de la simplu la complex, în mod gradat, pentru a-i da posibilitatea fiecărui elev să lucreze până acolo unde îl ajută capacităţile intelectuale. Fişele de învăţare/ evaluare se realizează individual şi sunt un mod de asigurare a conexiunii inverse, rapid şi eficient. Elevul, cunoscând obiectivele operaţionale ale lecţiei şi ştiind că pe parcursul acesteia învăţătorul îi va aplica o probă scrisă, se va strădui să participe activ la oră. Ar fi bine ca activităţile independente să fie folosite cât mai des. Ele conţin, de regulă, întrebări din lecţia de zi şi se desfăşoară pe parcursul a 10–15 minute. Folosirea fişelor de lucru poate fi făcută în mai multe momente ale lecţiei, pentru consolidarea cunoştinţelor însuşite anterior, formarea de priceperi şi deprinderi, de educare a capacităţii creatoare, fără însă a depăşi nivelul programei şcolare.

În utilizarea fişelor de învăţare şi evaluare trebuie să fie îndeplinite următoarele cerinţe: (a) stabilirea scopului probei şi definirea obiectivelor operaţionale; (b) alegerea tipului de itemi corespunzător fiecărui obiectiv; (c) elaborarea adecvată a schemei de notare; (d) comunicarea şi discutarea rezultatelor elevilor; (e) proiectarea unor strategii de ameliorare a dificultăţilor constatate.

Indiferent de forma acestor fişe, o atenţie deosebită trebuie acordată alegerii şi formulării subiectului, planificării şi corectării acestora. Subiectul trebuie să fie formulat astfel încât să-i oblige pe elevi să opereze cu cunoştinţele asimilate şi nu doar să le reproducă. Corectarea şi notarea fişelor se va face ţinându-se seama de descriptorii de performanţă elaboraţi în concordanţă cu programa şcolară. Unele probe pot fi verificate de elevii înşişi, prin autocorectare sau intercorectare.

În rezolvarea fişelor, elevii desfăşoară o muncă independentă. Cu cât deprinderile de muncă sunt mai bine alcătuite, cu atât mai mult se asigură succesul elevilor în rezolvarea diferitelor tipuri de exerciţii şi probleme. Activitatea independentă stimulează interesul pentru exerciţii, antrenează la munca de cercetare, asigură individualizarea educației, creează un ritm propriu de lucru, dezvoltă inventivitatea elevilor.

În funcţie de subiecţii care folosesc aceste fişe, le putem clasifica în:

• Fişe de recuperare (reînvăţare): Sunt elaborate pentru elevii care au lacune în cunoştinţele lor, care nu şi-au însuşit bine un anumit algoritm, o pricepere, o deprindere.
• Fişe de dezvoltare: Cuprind exerciţii cu grad sporit de dificultate, probleme de inteligenţă, ajutându-i pe elevi să-şi perfecţioneze cunoştinţele, să-şi îmbogăţească informaţiile.
• Fişe de exerciţiu (evaluare): Conţin exerciţii gradate şi adaptate pentru toţi elevii din clasă. Sarcinile cuprinse în astfel de fişe se referă la cunoştinţele de bază din programa şcolară, pe care trebuie să şi le însuşească toţi elevii. Gradul de dificultate al acestora este mediu şi fiecare elev lucrează individual la rezolvarea lor, în ritm propriu.

Fişele sunt redactate astfel încât să nu prezinte dificultăţi de conţinut şi de limbaj. Ele îi ajută pe elevi să înţeleagă şi să-şi consolideze noţiunile aplicate anterior de către învăţător întregii clase şi să le aplice corect în lucrare.

Prin folosirea oricărui tip de fişă, se asigură o sarcină triplă: (1) să acumuleze mai multe observaţii, ceea ce permite o mai bună cunoaştere a progreselor elevilor; (2) să-l determine pe învăţător să utilizeze o metodă analitică de evaluare şi notare; (3) să-i ofere învăţătorului posibilitatea de a individualiza acţiunile de pregătire pentru a asigura fiecărui elev posibilitatea de asimilare a materiei în concordanţă cu posibilităţile sale, să fie mijloc de comunicare către familie a observaţiilor sistematice ale învăţătorului.

Bibliografie consultată:
*** Dicţionarul de pedagogie, E. D. P., Bucureşti, 1978;
MONTEIL, JEAN – MARC — Educaţie şi formare, Editura Collegium Polirom, Iaşi, 1997;
NICOLA, IOAN — Tratat de pedagogie şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;
RADU, ION, IONESCU, MIRON — Experienţă didactică şi creativitate, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1987, pagina 178;
RADU, T. ION — Învăţământul diferenţiat – concepţii şi strategii, E. D. P., Bucureşti, 1987.