Tăcerea în comunicarea didactică

Este un adevăr știut că (auto)formarea profesională pe tot parcursul vieții este o condiție fundamentală pentru cariera didactică. Alegerea însăși a acestei profesii vocaționale este, de altfel, o provocare dependentă și supusă procesului învățării permanente. Cred cu tărie, însă, că-n afara fundamentelor de ordin teoretic și intelectual, învățarea prin descoperire și redescoperire, prin setare și resetare, prin configurare și reconfigurare a ceea ce numim „tact pedagogic” rămâne probabil cel mai frumos deziderat al cadrului didactic.
Care este, în fond, secretul unui pedagog model? Și, mai ales, care sunt ingredientele pentru rețeta autentică, acea rețetă care nu va eșua niciodată? Sunt întrebări a căror răspunsuri nu vom încerca să le nuanțăm, pentru că, în definitiv, astfel de răspunsuri nici nu trebuie căutate.

Cel puțin în ceea ce mă privește, nu cred că există model, tipar de urmat în cariera didactică. E vorba de un drum pe care-l descoperi parcurgându-l și pe care-l reconfigurezi ori de câte ori e nevoie pentru obținerea scopului și a feedback-ului dorit. Cu toate acestea însă, în privința calităților necesare unui bun pedagog, au fost teoretizate de-a lungul timpului mai multe păreri. S-a constituit astfel o pledoarie pentru o serie de trăsături, precum – empatia, toleranța, înțelegerea, răbdarea și, poate cel mai important, oratoria. Aceasta deoarece cadrul didactic trebuie, în mod permanent, să „apeleze la palierul lingvistic, ca fundal al tranzacțiilor de informații sau stări, care facilitează sau constituie prin ele însele achiziții educative”.

A ști când și cum să folosești cuvintele, a ști să faci o selecție în funcție de scopurile și conținuturile transmise sunt criterii de bază în activitatea instructiv-educativă. Uneori însă, a fi un bun orator nu este suficient, căci, „a vorbi” nu este totul în activitatea didactică. Procesul educativ nu se limitează la simpla transmitere de informații, ci, dimpotrivă, se vrea a fi „centrat pe educat”, pe nevoile și așteptările lui, întrucât fericirea unui copil constă, de cele mai multe ori, în capacitatea adultului de a ști să-l asculte. În virtutea acestui aspect, putem spune că retorica nu trebuie percepută numai ca „arta de a vorbi”, ci și ca „arta de a tăcea”.

Alături de comunicarea prin limbaj, comunicarea prin tăcere conferă valoare relației cadru didactic-elev. Pentru cel din urmă, tăcerea se impune ca normă și formă de respect față de cel care ține o prelegere, cel care prezintă anumite conținuturi, în vreme ce, pentru cadrul didactic, tăcerea se vrea explicit educativă. „Ea nu este o liniște de carență sau o renunțare argumentativă, putând lua mai multe forme: tăcerea de așteptare ce se opune zgomotului clasei, tăcerea de nemulțumire la o conduită indezirabilă, tăcerea de entuziasm la un succes al elevului, tăcerea care prefațează sau cea concluzivă pentru discursul său”.

A pătrunde dincolo de cuvinte și a asculta liniștea devin puncte de referință, care guvernează activitatea instructiv-educativă pe principiul „activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, totul are valoarea unui mesaj”.  În esență, este vorba despre ajungerea la un compromis, găsirea unui echilibru, a unei armonii, dictată prin simbolica triadă a sintagmelor „savoir-faire, savoir-vivre, savoir-écouter’’ (a ști să acționezi, a ști să trăiești, a ști să asculți).

BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Cucoș, „Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Iași, Editura Polirom, 2006.
2. Garcia, Jean-François, „Rhétorique du silence”, în Rhétorique et pédagogie, PUS, Strasbourg, 1991.
3. Watzlawich, P.; Beavin, Helmick; Jackson,  J., D.D., „Une logique de la communication”, Edition de Seuil, Paris, 1972.

 

Accesări: 466

Articole asemănătoare