Specificul evaluării în contextul examenelor şi concursurilor naţionale pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar se conturează prin referire la câteva aspecte ce se înscriu în numeroasele încercări de creştere a calităţii actului educaţional: deontologia evaluării – considerată ca un caz particular al deontologiei pedagogice, funcţiile evaluării prin intermediul probelor aplicate, precum şi eficienţa evaluării, prin referire la capacitatea sistemului de a produce, în mod satisfăcător, rezultatele preconizate.
Este evident faptul că societatea românească parcurge cu mare repeziciune etape inedite, cărora sistemul de învăţământ le răspunde cu o oarecare inerţie, fiind tot mai dificilă cristalizarea unei viziuni bine conturate pe termen lung, care să fie îmbrăţişată de toţi partenerii şi beneficiarii actului educaţional. În mod logic, evaluarea cadrelor didactice  trebuie să se înscrie în demersul de schimbare şi de eficientizare a învăţământului, prin eliminarea subiectivismului evaluării, prin cristalizarea unei ecuaţii personale care să fie cât mai fidelă realitaţii, fundamenatată pe o măsurare cât mai adevărată din punct de vedere logic şi ştiinţific, dar care să nu ignore dimensiunea etică şi morală a actului evaluativ. Consider că aspectele legate de etică şi morală constituie resortul secret de care depinde întregul proces. Trei argumente voi aduce în sprijinul acestui punct de vedere.

Primul argument va sublinia faptul că fiecare dintre noi, cei aflaţi la catedră, am avut privilegiul de a asimila principii psihopedagogice solide de la mentorii noştri, principii care au constituit fundamentul pe care s-au sedimentat, rând pe rând, noi experienţe. Acestor principii le rămânem credincioşi mereu. Dragostea şi respectul faţă de profesie şi faţă de copil, dorinţa de cunoaştere, acea căldură a sufletului şi acea chemare tainică de a găsi drumul cel mai scurt către sufletul şi mintea elevilor constituie, după părerea mea, motorul fiinţei unui dascăl şi cheia îndeplinirii cu vocaţie a acestei meserii.

Fiecare dintre noi am trăit ca elevi sau ca evaluaţi revolta surdă de a fi nedreptăţiţi prin notare sau, dimpotrivă, ruşinea de a fi supraevaluaţi pe nedrept. Traumele sufleteşti provocate fie voluntar, fie din necunoaştere sau neatenţie pot contorsiona destine şi pot avea efecte negative nebănuite asupra evoluţiei fiinţei umane. De aceea, al doilea argument care susţine punctul de vedere exprimat mai sus este acela că evaluatorul trebuie să aibă un simţ etic deosebit. Vocaţia pedagogică întemeiată pe convingeri etice solide trebuie să fie un criteriu de selecţie sau chiar de autoselecţie la intrare în sistemul de învăţământ.

Al treilea argument va demonstra faptul că evaluatorul trebuie să aibă capacitatea şi tăria care să-i permită o detaşare aproape totală de sine însuşi şi de filtrul strict personal, uneori deformant.Este binecunoscut faptul că oamenii sunt fiinţe subiective, inegale în timp cu ele însele. De aceea, cel mai dificil aspect în procesul de evaluare îl constituie crearea unui context impersonal de exercitare. Tocmai de aceea evaluarea nu trebuie să fie doar o expresie unilaterală a unei situaţii de moment, ci o rezultantă a capacităţilor intelectuale, a eforturilor şi a progresului, dar şi o consecinţă directă a factorilor motivaţionali, de care obişnuim să ţinem cont prea puţin.

În concluzie, deontologia evaluării constituie un aspect foarte important în procesul de evaluare. Chiar dacă ştim că totul este perfectibil şi am înţeles că obiectivitate absolută nu există, merită să încercăm apropierea de acest ideal.

Deontologia evaluării cere din partea evaluatorului o responsabilitate maximă, o atitudine corectă şi echidistantă, izvorâte dintr-o umanitate adâncă, ce caracterizează cu prisosinţă meseria de dascăl. În vremuri în care problemele reale ale învăţământului se lovesc de zidul impenetrabil al unor mentalităţi osificate, să rămânem credincioşi principiilor morale şi etice care ne-au călăuzit de-a lungul timpului ca repere importante ale vieţii personale şi profesionale.