Tulburările de vorbire și corectarea lor la preșcolari

Dacă analizăm frecvenţa tulburărilor de vorbire la diferite vârste, ajungem la concluzia că vârsta preşcolară deţine recordul. Cauzele care stau la baza acestor tulburări pot fi grupate în două mari categorii: prima, la nivelul condiţiilor, evoluţiei sau condiţiilor şi evoluţiei normale; cea de-a doua, la nivelul condiţiilor, evoluţiei sau condiţiei şi evoluţiei anormale.
Cele mai frecvente tulburări de vorbire care se încadrează în prima categorie constau în substituirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele uşoare şi recurgerea la pronunţarea aproximativă. E mai ales cazul dislaliilor uşoare: sigmatisme, rotacisme, lambdacisme ş.a., multe din aceste tulburări se corectează spontan, întrucât pronunţarea corectă evoluează în strânsă legătură cu dezvoltarea aparatului fono-articulator, a auzului fonematic şi cu lărgirea posibilităţilor de imitaţie verbală. Dintre elementele tipice pronunţării infantile, înlocuirea sunetului „r” cu „l” sau cu „i”, manifestă o mai mare tendinţă de stabilitate, menţinându-se la unii copii până către vârsta de 5-6 ani.

Gama tulburărilor de vorbire care fac parte din cea de-a doua categorie dispune de numeroase diversificări. Cauzele lor sunt multe şi de gravitate diferită. Din rândul celor mai importante fac parte: malformaţiile anatomo-fiziologice ale aparatului fonoarticular fisura labiodentară, absenţa omuşorului, prezenţa vegetaţiilor adenoide etc.), hipoacuzia, alalia, oligofrenia, insuficienţa mediului de vorbire, ambianţa de vorbire deficitară ori artificializată (de exemplu, vorbirea pseudoinfantilă sau alintată a persoanelor din jur) ş.a. Cele mai multe malformaţii anatomo-fiziologice pot fi corectate prin intervenţii chirurgicale, urmând a se efectua, după vindecare, exerciţii logopedice pentru corectarea vorbirii, prin solicitarea structurilor normalizate.

Pentru hipoacuzici sau surzii parţiali, sunt necesare aparate amplificatoare (proteze auditive) capabile să asigure corectarea audibilităţii. La alalici nu se pune atât problema corectării, cât mai ales a formării şi dezvoltării comunicării verbale. Este necesară intervenţia logopedică perseverentă şi sistematică pentru a realiza, concomitent cu vorbirea, dezvoltarea psihică pe baze specific verbale.

Pe fondul oligofreniei, pot apărea deficienţe şi tulburări de vorbire de la cele mai uşoare (dislalia) până la cele mai grave (dizartria şi anartria). Cu cât oligofrenia este într-un stadiu mai avansat, cu atât posibilităţile de corectare sunt mai reduse.

Insuficienţele mediului de vorbire pot fi evitate prin înscrierea copilului în grădiniţă şi frecventarea constantă a acesteia de către copil, prin evitarea vorbirii artificializate de către adulţii ce-l înconjoară pe copil. Tulburările uşoare de vorbire se pot corecta chiar în absenţa unui sprijin organizat din exterior, adică o corectare spontană ori prin efortul copilului. În situaţia în care tulburările de vorbire nu cedează la vârsta preşcolară, preocupările trebuie să continue şi în etapa următoare acesteia, adică în şcoală.

Copiii cu tulburări de vorbire trebuie educaţi în aşa fel, încât să devină activi, sociabili, îndrăzneţi, vorbăreţi.

Aceste trăsături comportamentale au pentru ei o adevărată valoare terapeutică, dacă sunt amplasate într-un context adecvat, adică nici o exigenţă excesivă, nici o lipsă totală de exigenţă.

Corectarea tulburărilor de vorbire necesită la această vârstă atât măsuri diferenţiate, cât şi măsuri comune. Cele diferenţiate sunt solicitate de specificul deficienţei, iar cele comune de înrudirile dintre deficienţe. Stimularea verbală primeşte sprijin de seamă din partea utilizării jocurilor şi jucăriilor, tocmai pentru că ele îl dinamizează cel mai mult pe copilul de această vârstă. Un rol însemnat îl au poeziile, cântecele, răspunsurile la întrebări, diferite istorioare. Stadiul dezvoltării limbajului la copiii preşcolari permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare într-un timp relativ scurt.

Activitatea specifică a preşcolarului, jocul, trebuie folosită cât mai mult pentru normalizarea vorbirii acestuia.

Prevenirea şi înlăturarea tulburărilor de vorbire, activitatea corectiv-recuperativă trebuie să înceapă cu copiii preşcolari mici, deoarece la această vârstă tulburările sunt mai frecvente, iar transformarea lor în deprinderi greşite ar avea urmări grave asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii copiilor: frânează dezvoltarea limbajului şi comunicării, împiedică însuşirea cunoştinţelor prevăzute de curriculum, îi fac timizi.

În etapa de corectare a tulburărilor de vorbire, se disting trei etape:
a) etapa de depistare şi cunoaştere a tulburărilor de vorbire;
b) etapa de formare şi consolidare a unor deprinderi articulatorii corecte şi de formare a auzului fonematic, de dezvoltare a motricităţii generale şi a mişcărilor fonoarticulatorii;
c) etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectarea, fixarea şi consolidarea emiterii suntelor.

a) Etapa de depistare şi cunoaştere a tulburărilor de vorbire presupune ca educatoarea grupei să întocmească o evidenţă clară a copiilor cu dificultăţi de vorbire, să realizeze la începutul anului şcolar o fişă pentru fiecare copil, în care să consemneze datele obţinute în urma evaluărilor iniţiale, în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului şi comunicării. Această fişă va fi completată pe parcursul anului şcolar şi va consemna progresele obţinute de fiecare copil.

La începutul anului, educatoarea va urmări modul de pronunţie a sunetelor din punct de vedere al emiterii şi se va acţiona pe linia formării şi consolidării unor deprinderi articulatorii, pe educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspiraţie şi expiraţie, pe dezvoltarea auzului fonematic, a mişcărilor fonoarticulatorii.

Pentru prevenirea şi înlăturarea tulburărilor de vorbire constatate se pot folosi exerciţii cum sunt:

  • jocurile în aer liber;
  • expirarea şi inspirarea alternativă pe gură şi nas;
  • jocuri de ghicire a vocilor care îi strigă;
  • imitarea onomatopeelor specifice unor animale;
  • recitarea de poezii ritmice;
  • identificarea şi diferenţierea cuvintelor sinonime şi paronime;
  • folosirea unor exerciţii pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii.

Constatările din etapa depistării se înregistrează în fişa de observaţie, cu precizarea sunetelor incorecte, poziţia limbii în timpul pronunţiei, conformaţia maxilarelor, a dentiţiei, cursivitatea vorbirii.

b) Etapa de formare, fixare şi consolidare a unor deprnderi articulatorii corecte contribuie la formarea unor deprinderi de respiraţie corectă, dezvoltarea capacităţii toracice şi pulmonare, realizarea unei mobilităţi sporite a organelor articulatorii, dezvoltarea auzului fonematic.

c) Etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectarea, fixarea şi consolidarea deprinderii de emitere a sunetelor presupune multă răbdare şi înţelegere. Timpul de corectare poate dura mai mult sau mai puţin pentru fiecare copil, în funcţie de gradul de dificultate şi de receptivitatea copilului.

Munca de corectare propriu-zisă trebuie desfăşurată individual, în absenţa celorlalţi copii. Aceasta presupune exerciţii respiratorii, exprimarea unor propoziţii scurte în care să fie prezent un cuvânt ce conţine sunetul ce trebuie corectat, demonstrarea în oglindă a modului de formare a sunetului, exersarea pronunţiei şi apoi introducerea sunetului în alte silabe. După obţinerea pronunţării corecte a sunetului, se trece la consolidarea lui prin reproducerea unor texte, poezii, povestiri, descrieri etc.

Dereglările de limbaj influenţează negativ personalitatea copiilor, de aceea educatoarea trebuie să dovedească tact şi perseverenţă în activitatea pe care o desfăşoară cu copiii cu astfel de probleme, în vederea integrării lor în colectiv şi eliminării stărilor negativiste comportamentale.

 

Accesări: 329

Articole asemănătoare