Prin esenţa sa, individul este o fiinţă socială care se naşte într-un mediu organizat din punct de vedere social și care trăieşte şi acţionează în societate, raportându-se permanent la alţi indivizi, acţionând împreună cu ei și stabilind relaţii cu cei din jurul său. Existenţa umană ar fi greu de conceput în afara relaţiilor sociale deoarece individul simte nevoia să se implice și să devină membru al societăţii în care s-a născut – deci simte nevoia de socializare, în calitate de socializator. Socializarea este un proces permanent care determină transformarea individului și integrarea socială a acestuia în colectivitate, pentru a dobândi un sine. Este acel proces psihosocial prin care copilul de vârstă școlară mică devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut și a crescut.

Psihologia socială consideră că socializarea are loc la nivelul întregii personalităţi a individului, la nivelul relaţiilor sale interpersonale şi a comportamentelor de grup, și poate fi deliberată sau neintenționată. Mai mult, poate fi formală sau informală, realizată în favoarea acelui individ ce urmează a fi socializat sau în favoarea „socializatorului”.

Socializarea este un proces de formare a personalității, de asimilare și de acomodare a individului în societatea de care aparține, prin însuşirea limbii şi a mijloacelor de comunicare, a modelelor culturale ce aparțin unei anumite societăţi, a normelor şi valorilor morale, educaționale, ştiinţifice, etc. Asimilarea individului în cadrul societății constituie una din caracteristicile esenţiale ale naturii sale umane și este coordonată de existenţa impulsurilor la om, de necesitatea de a interacţiona cu alți indivizi, de dependenţa faţă de adult; capacitatea amplă de învăţare caracteristică speciei umane; disponibilitatea biologică de a însuşi vorbirea şi limbajul simbolic. Socializarea face parte din structura fiecărui individ, încă de la naștere. Din momentul naşterii, aptitudinile sale intelectuale, afective sau de relaţionare au nevoie un context social corespunzător care să ajute la dezvoltarea individului și care să îi ofere acestuia diverse situaţii de comunicare socială şi afectivă, într-o multitudine de forme şi situaţii de numeroşi agenţi, dintre care, cei mai importanţi sunt: familia, grupurile – perechi, şcoala şi mijloacele de  comunicare în masă.

Pedagogia abordează problema personalității individului sub aspectul dezvoltării și al educației, cu scopul de a identifica metodele de formare a propriei personalități. Dezvoltarea individului se realizează printr-o succesiune de etape care stabilesc adaptarea acestuia la cerințele mediului social și educațional respectiv. Dezvoltarea socială a individului realizează incidenţa dintre individual şi social, armonizând condiţia internă şi condiţia externă a individului. Individul este condiţionat acceptat și integrat în mijlocul unei colectivități. De cele mai multe ori, i se solicită readaptarea la normele colectivității respective cu scopul de a se adapta şi integra corespunzător în societate şi în lumea valorilor.

Instrument de transmitere a normelor și a valorilor sociale, socializarea este reprezentată de mecanisme comune tuturor indivizilor aparţinând aceluiaşi grup şi care diferă de la o colectivitate la alta în funcţie de gradul de dezvoltare a societăţii respective și de particularităţile ei economico-sociale sau culturale. Aceste mecanisme apar încă din primele luni de viață ale sugarului. Pe măsură ce se dezvoltă, individul preia acele mecanisme şi roluri sociale stabilite de colectivitate: de copil mic, preşcolar, şcolar, adolescent cu însușirea relaţiilor şi a comportamentelor sociale cerute.

Socializarea începe în copilărie și este cunoscută sub denumirea de socializare primară, este profund afectivă; cuprinde procesul de transformare al copilului cu ajutorul unui limbaj corespunzător, printr-o pregătire individualizată corespunzătoare. Socializarea secundară are loc la nivelul școlii, grupului de prieteni sau de adulți etc. și este neutră din punct de vedere afectiv. Socializarea continuă este orientată spre asimilarea modelelor culturale și normative carea apar de-a lungul vieții unui individ. Socializarea poate fi clasificată astfel:

• Socializarea adaptativă reprezintă abilitatea individului de a se integra în societate, de a participa și de a îndeplini anumite activități într-un cadru instituțional dat;
• Socializarea anticipativă reprezintă abilitatea individului de a-și însuși anumite norme și valori care să îl ajute să se integreze într-un cadru instituțional dat.
• Resocializarea – reprezintă abilitatea individului de a-și însuși un nou set de valori și comportamente care sunt diferite de cele anterioare. Aceasta este de două feluri: voluntară și constă în schimbarea comportamentului, a valorilor și a propriei personalități cu altele noi și involuntară, un proces prin care se evidențiază controlul total și permanent asupra individului, un proces de remodelare a personalității individului deviant, de reeducare a acestuia conform normelor impuse și care presupune schimbări fundamentale în comportamentul individului.

Socializarea presupune „adaptare succesivă de statusuri şi roluri sociale, învăţare socială, învăţare instituţională, jocul, imitaţia, identificarea. Mai restrâns, învăţarea socială este procesul prin care sunt achiziţionate şi dezvoltate comportamente individuale şi colective de natură cognitivă, afectivă, morală, profesională şi socială.” (Furtună, 2007, p. 147).

Bibliografie
1. Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. Psihologie şcolară. Editura EXE S.R.L., Cluj-Napoca, 1994.
2. Furtună, C. Sociologie generala, ediția a III-a. Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.