De ce (se) mint oamenii? Probabil că oamenii mint pentru a se apăra, pentru a-și asigura supraviețuirea sau confortul, pentru a-și pune în aplicare și a-și duce planurile (oricât de malefice!) la bun sfârșit, pentru a-și vedea liniștiți de treburi. Procesul de comunicare fundamentează bazele spațiului social pentru indivizi. Comunicarea nonverbală este cea mai cea mai  utilă în descifrarea limbajului trupului ce ar putea ajuta la decodificarea minciunii.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, minciuna este definită ca fiind: „o afirmație care falsifică, denaturează deliberat adevărul, având ca scop înșelarea cuiva”, sau  „o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul”. Plecând de la aceste definiții, înțelegem faptul că minciuna are caracteristici sociale, fiind o acțiune care are repercusiuni asupra indivizilor. Minciuna reprezintă dezinformare, manipulare, fiind o creație care încalcă principiul adevărului, așadar: „în accepția minimală, minciuna este un act comunicaţional intenţionat de transmitere verbală a unor afirmaţii false în scopul înşelării receptorului” (Tran, Vasilescu, 2004, p.9).

Comunicarea are nevoie de doi agenți: unul care emite mesajul și altul care recepționează. În cazul de față, putem, printr-un mod analogic să presupunem că există un emițător (individul care minte) și receptorul (individul care recepționează minciuna) (Unguru, 2010).

Conform lui Stanton (Unguru, 2010) prin comunicare emițătorul își dorește să fie ascultat, acceptat, iar cei care primesc informația să înțeleagă ceea ce li se transmite, însă acest lucru nu poate fi realizat dacă comunicarea nu are baze sănătoase. Dacă minciuna este prezentă în comunicare, emițătorul încearcă prin actul de comunicare ca mesajul lui să fie receptat, să persuadeze persoana cu care comunică. Așadar, persoanele care spun o minciună nu doar că emit informații false, ci își doresc să și convingă persoana de lângă ei. Indivizii de acest gen doresc să provoace o reacție, fie ea pozitivă sau negativă, și au pretenția ca cine le ascultă informațiile să le creadă și să se conformeze întocmai. Acest mecanism al minciunii este unul complex și poate produce deseori resentimente, sentimente negative și trăiri contradictorii din partea ambelor persoane. Din această cauză, decodificarea minciunii a fost în ultimele decenii cercetată de diverși teoreticieni pentru a-i înțelege complexitatea.

Deoarece minciuna este o formă de disimulare, aceasta presupune o maturitate și o gândire simbolică care are capacitatea de dedublare subiectivă. Cele mai des întâlnite miunciuni se expun și prin limbaj, și prin gesturi, deoarece așa ascunzi denaturările: în spatele cuvintelor, sau în spatele gesturilor (Unguru,2010). Pentru a minți este nevoie de mai mult decât simple cuvinte: este necesară o capacitate de decentrare, o gândire simbolică care poate înveli informația într-un ambalaj ce nu reflectă realitatea.

În ceea ce privește comunicarea nonverbală, individul care minte are ideile stratificate în ordine, însă corpul său „vorbește”. Practic, minciunile sunt vizibile prin intermediul corpului și microgesturile lui. Discursul între emițător și receptor are rolul de a disimula minciuna, însă corpul are capacitatea de a spune ceea ce cuvintele încearcă să ascundă. Comunicarea nonverbală oferă posibilitatea de a vedea dincolo de informațiile primite, prin observarea micilor detalii care fac diferența. Prin intermediul acesteia, individul obține o imagine mai complexă în ceea ce privește celelalte persoane, prin intermediul descifrării sau decodificării gesturilor acestora (Guerrero, Floyd, 2008) Mincinoșii pot avea un comportament complex, deoarece ei se pot comporta în funcție de cum se așteaptă receptorul, datorită capacității de dublare și de anticipare a trăirilor.

În momentul în care un individ minte, acesta nu se simte în largul lui și încearcă să ascundă acest lucru. Prin diferitele studii în domeniu, s-a observat faptul că mâinile, corpul și celelalte zone ale corpului suferă schimbări. Spre exemplu, are tendința de a-și folosi mâna, ducând-o la gură, de a se freca la ochi, de a-și scarpina gâtul sau chiar urechea. Autoatingerea nasului s-ar explica prin faptul că atunci când minţim are loc o vasodilataţie a nasului care dă senzaţia de mîncărime, apare eritem (înroşirea feţei), muşcarea buzelor, senzaţia de sufocare în timp ce persoana spune o minciună, însoţită de gestul de a-şi lărgi gulerul hainei pentru a primi mai mult aer, privirea în dreapta sus pentru a căuta să construiască în plan imaginar o distorsiune a unui neadevăr, evitarea privirii interlocutorului etc. (Pease, 1981/1993).

În momentul minciunii, există indici la nivelul feței: individul își folosește zâmbetul, fiind un mod convingător de a-i manipula pe ceilalți. clipește mai des,  mușchii faciali se contractă, fruntea prezintă urme de transpirație. Cercetătorii Ekman & Friesen au efectuat un studiu în urma căruia au ajuns la concluzia că zâmbetele false sunt „făcute în mod deliberat, pentru a convinge o altă persoană că a simţit o emoţie pozitivă, în timp ce aceasta nu este aşa” (Ekman, O’Sullivan, 1991, p.16).

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Nimic mai adevărat în contextul de față. Oamenii care mint pot fi detectați foarte ușor deoarece acestora li se dilată pupilele și clipesc mult mai mult comparativ cu o persoană care nu minte. În mod firesc, oamenii clipesc de 15-30 ori/ minut, iar cei care mint clipesc mult mai des datorită nervozității. Dilatarea pupilei la adulți, s-a descoperit că poate atinge 8/9-15 mm. În general, această dilatare poate fi și de la prezența luminii, a atracției sexuale, a durerii etc., dar putem bănui prin manifestarea ei că există informații neadevărate într-o conversație.

O altă modalitate de a citi intențiile unui emițător care se bazează pe minciună este urmărirea poziției picioarelor. Când individul minte, el încearcă să își controleze poziția corpului cu direcție către partea superioară. Partea inferioară este neglijată, și astfel mincinoșii pot divulga informații mult mai lejer, spre exemplu, în momentul în care stau la masă (Unguru, 2010).

De asemenea, indivizii care mint pot prezenta și aceste caracteristici: stabilirea unor contacte vizuale mai rare, multitudinea mai complexă de mișcări decât în mod normal, aparența de indiferență și preocupare minimă, zâmbete reale mai puține (cu marele zigomatic și orbicularis oculis), de unde rezultă activarea slabă a acestor mușchi. Se pot observa o cooperare minimă și elemente verbale și nonverbale reduse.  Practic, în momentul comunicării, creierul transmite impulsuri nervoase în mod inconștient, și acestea apar sub forma unor gesturi vizibile care contrazic informațiile transmise de un individ. O’Sullivan, Ekman și Friesen (1998) au demonstrat faptul că oamenii  puteau observa cu o mai mare ușurință prezența minciunii doar dacă vedeau corpul persoanei și nu doar fața acestora, comparativ cu situația în care fața era expusă.

Un exemplu ar fi anunțul dat unui coleg despre o reușită personală, situație în care interlocutorul poate să fie total neinteresat și afișează un zâmbet fals, fără corespondență cu o trăire emoțională, sau poate afișa un zâmbet mascat ascunzând o emoție negativă, de exemplu invidia. Zâmbetul mascat combină mișcări fine faciale specifice zâmbetului real cu alte mișcări specifice emoției negative pe care subiectul ar vrea să o ascundă (revoltă sau dezgust). Dezgustul se manifestă printr-o ușoară strângere a pielii la baza nasului. (Ivan, 2008)

De asemenea, au fost analizate elementele paralingvistice care au arătat diferențe sesizabile între subiecții care mințeau și cei care spuneau adevărul în ceea ce privește intensitatea vorbirii. S-a observat latența vorbirii prin nivelul pauzelor și latența răspunsului, care este un indicator foarte bun despre cooperarea unui individ. (B.M. DePaulo et al., 2003). Prin urmare, cercetătorii au concluzionat din analiza expresiilor faciale și a elementelor paralingivistice că se pot identifica corect 86% dintre persoanele-stimul analizate. Alte concluzii ale cercetătorilor au fost că dacă subiecții evaluatori dovediseră anterior o competență  nonverbală ridicată în decodificarea emoțiilor, performanța lor a fost superioară în a evalua corect persoanele-stimul care mințeau.

La copil, atunci când etichetăm un enunţ spus de acesta ca minciună trebuie să avem în vedere în primul rând vârsta lui. Diferenţa între adevărat şi fals se face progresiv.  Începând cu vârsta de 3-4 ani, o dată cu dezvoltarea progresivă a limbajului, copilul descoperă că poate să nu spună totul. La această vârstă copilul nu poate face distincţia între real şi lumea sa imaginară şi va învăţa, şi în ceea ce priveşte lumea exterioară, materială, ceea ce este adevărat şi fals. Această distincţie, nu îşi va dobândi semnificaţia deplină înainte de 6-7 ani, vârsta la care se integrează mai solid diferitele valori sociale şi morale.

Există cîteva tipuri de minciuni: minciuna utilitară este minciuna prin care copilul obţine un avantaj sau doreşte să evite o pedeapsă sau o neplăcere. În acest caz reacţia părinţilor şi a altor adulţi la comportamentul copilului va determina modul de evoluţie a minciunii. Copilul se teme de reacţia părinţilor şi se apără spunând o minciună. Atunci când află că a fost minţit părintele devine neliniştit, nervos, furios, proiectează un viitor sumbru pentru „micul mincinos”, toate acestea amplificând reacţiile sale, forţând mărturisirea şi crescând pedeapsa. Acest comportament al  părintelui determină creşterea fricii copilului intrând amândoi într-un cerc vicios şi o tensiune crescândă. Deci agresivitatea şi anxietatea părinţilor, a altor persoane din anturajul copilului, îl determină să persiste în minciuni.

Minciuna de compensare este folosită pentru a readuce ceva  pierdut sau inaccesibil (de ex. îşi inventează o familie bogată, îşi atribuie merite şcolare deosebite, sau spune că are mulţi prieteni când de fapt, în realitate el este retras). Acest tip de minciună este o fantezie normală în copilăria  mică dacă  nu ocupă un loc excesiv în imaginarul copilului, apare datorită nevoii de valorizare, de afirmare.. Dincolo de vârsta de 6 ani semnalează tulburări psihopatologice.   Minciuna de agresivitate are scopul de a atrage atenţia şi afecţiunea parentală către sine. De exemplu, când se naşte un frăţior şi părinţii vor gravita doar în jurul noului născut provoacă celuilalt copil sentimente de abandon.

Începând cu vârsta şcolară, minciuna este un fapt intenţionat, copilul având capacitatea să înţeleagă implicaţiile morale ale acestuia.  Copiii preşcolari mai mari de 4-6 ani îşi rafinează maniera în care mint. Copiii de vârstă şcolară mint mai des şi fac acest lucru mult mai convingător decât copiii preşcolari. Minciunile devin mai sofisticate, din cauza achiziţiilor în plan lingvistic şi în planul gândirii. Abia la opt ani copiii pot minţi cu succes fără să fie prinşi.

La puberi şi adolescenţi  poate apărea mitomania, având are alte motivaţii: plăcerea de abuza de încrederea altuia, dorinţa de a capta atenţia, de  a uimi, de a seduce, de a face rău sau a obţine alte beneficii.

Elementele specifice comunicării nonverbale la copilul care minte se aseamănă cu cele ale unui adult: fie te privesc prea mult în ochi pentru a verifica în permanență dacă sunt crezuți, fie evită contactul vizual de teamă ca nu cumva expresia lor facială să îi dea de gol. La fel de bine însă, copilul îți poate evita privirea dacă îți povesteste ceva care îl face să se simtă inconfortabil sau dacă  încearcă  să își ascundă altă emoție.

Tensiunea și nervozitatea sunt alte semne specifice celor care mint. Acestea se pot exprima prin agitație, prin mai multe gesturi decât de obicei și prin neliniște. Pauzele în “discursul” pe care îl susțin sunt importante ca și clipitul exagerat sau oferirea de detalii inconsistente.
Apar reacții de apărare exagerate. Când îi sunt cerute mai multe informații sau dacă i se dă de înțeles că nu este credibilă povestea pe care o spune, copilul poate reacționa exagerat, fie înfuriindu-se, fie exagerând consternarea că nu este crezut. Din nou, experiența ta anterioară în relație cu copilul, buna lui cunoaștere te pot ajuta să îți dai seama dacă este o reacție exagerată, fabricată sau una sinceră.

Aceste semne ale minciunii trebuie interpretate cu atenție, în funcție de particularitățile copilului, în caz contrar riscând să îl acuzi pe pe nedrept. Mulți copii vorbesc mult de exemplu sau fac pauze în vorbire în mod obișnuit sau își framântă mâinile în mod frecvent. Important este să observi dacă apar modificari față de felul în care comunică în mod obișnuit la nivelul ritmului vorbirii, al vocii, al gesturilor, expresiilor faciale.

Cât de competenți sunt indivizii obișnuiți în a-i decodifica pe cei care mint?

Cercetările privind detectarea minciunii și a înșelăciunii ocupă un loc proeminent în domeniul psihologiei și al dreptului, cu o literatură de cercetare substanțială publicată în acest domeniu de anchetă în ultimele cinci până la șase decenii. Există motive întemeiate pentru acest interes pentru detectarea minciunilor: minciuna în instanță este o amenințare la adresa proceselor echitabile și a statului de drept, identificarea posibililor teroriști ori a celor care transportă droguri în aeroporturi prin analiza comportamentului,  sau neadevărurile în interviurile pentru cererile de angajare.

Este posibil să identifici mincinoși  pe baza semnalelor non-verbale transmise de emițător? Folclorul psihologic ne spune că este. Studiile identifică o serie de indicii non-verbale asociate cu minciuna, pe care le-am prezentat mai sus. Există și specialiști care au astfel de convingeri. Pe baza unor astfel de idei, multe țări oferă cursuri și programe care promit competență în detectarea minciunilor. Exemple cunoscute la nivel internațional sunt programul SPOT (Screening of Passengers by Observation Techniques) care vizează identificarea posibililor teroriști în aeroporturi prin analiza comportamentului și programul SYNEROLOGY care vizează dezvăluirea înșelăciunii în situații de mărturii în instanțe sau în interviurile pentru cererile de angajare (Tim Brennen și Svein Magnussen, 2020).

Câteva decenii de cercetări empirice au arătat că niciunul dintre semnele non-verbale presupuse de folclorul psihologic nu este diagnostic de minciună vs. sinceritate. Indicatorii non-verbali pentru înșelăciune descoperite până în prezent sunt slabi și nesiguri și oamenii sunt mediocri în identificarea minciunilor atunci când acordă atenție comportamentului non-verbal.

De exemplu, un studiu recent, care a examinat efectul antrenamentului de micro-expresie asupra detectării minciunilor și a inclus prezentarea de videoclipuri din viața reală cu mincinoși cu miză mare, a constatat că participanții instruiți au obținut scoruri sub șansă la detectarea minciunii, la fel ca cei care nu sunt (Tim Brennen și Svein Magnussen, 2020).

O concluzie surprinzătoare la care a ajuns inclusiv Paul Ekman, președintele Laboratorului de Interacțiune Umană din cadrul Universității din California, după douăzeci de ani de cercetări, a fost aceea că indivizii nu sunt în stare să identifice pe cei care mint, cel puțin nu cu o acuratețe peste medie. S-a demonstrat de asemenea, faptul că expresiile nonverbale faciale pot induce în eroare o persoană, fiind vorba de identificarea micro-expresiilor emoției care durează mai puțin de o secundă (Ekman, P., O’Sullivan, M., 1991).

Detectorii de minciuni — anchetatori de poliție, în serviciile secrete, lucrători la paza din aeroporturi, psihiatri, intervievatori în companiile de recrutare — au obținut un punctaj mai bun decât persoanele nespecializate (54% corect). Studiile de detectare a minciunilor bazate pe interviuri video înregistrate de poliție cu persoane suspectate de infracțiuni grave, confirmate ulterior vinovate (de exemplu, Mann și colab., 2008), nu indică nicio diferență în comportamentul suspectului între momentul în care spune o minciună directă și momentul în care acesta (mai târziu) spune adevărul. Un studiu al controalelor de rutină ale poliției asupra șoferilor, dintre care unii aveau de ascuns o infracțiune minoră, nu a arătat nicio detectare la un nivel peste mediu a adevăratelor crime (Carlucci și colab., 2013).

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că programele de detectare a înșelăciunii bazate pe analiza comportamentului, care vizează identificarea persoanelor cu intenții răuvoitoare ascunse – de exemplu, teroriști la controalele porților din aeroporturi – au eșuat la testele științifice. Promisiunea inițială a miturilor plauzibile despre detectarea minciunilor a fost că simpla observare a unui martor ar trebui să fie suficientă pentru a distinge între mincinoși și cei care spun adevărul.

Datorită proiectelor experimentale inteligente și utilizării creative a situațiilor din viața reală de către cercetători extrem de competenți în ultimele decenii, avem un răspuns la întrebarea critică dacă putem detecta înșelăciunea uitându-ne la comportamentul oamenilor; răspunsul este nu.  Fiecare indiciu potențial al înșelăciunii este de fapt complet inutil.  Astfel, chiar și concluzia prudentă că unele indicii non-verbale indică slab înșelăciunea este probabil să fie o exagerare. Cercetarea care vizează descoperirea de indicii non-verbale pentru înșelăciune este puțin probabil să fie fructuoasă, dovedindu-se o alee oarbă ( Tim Brennen și Svein Magnussen, 2020).

Bibliografie
Chelcea S., Ivan L (2008) Comunicarea nonverbală: gesturile și postura, București, Editura comunicare.ro
Ekman, P., O’Sullivan, M. (1991). Who can catch a liar? AmericanPsychologist
Guerrero, K., Floyd, K (2008). Nonverbal Communication in Close Relationships. Arizona State University
Pease, A. [1981] (1993). Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor. București: Editura Polimark (Ediția a XVIII-a). Londra: SheldonPress.
Tran,V., Vasilescu, A. Tratat despre minciună, Editura comunicare.ro. București 2004, p.9.
Unguru, E. (2010). Features of Lie in Verbal and Nonverbal Communication, Postmodern Openings, Year 1, Vol 2
pdfslide.net/documents/marcelli-daniel-tratat-de-psihopatologia-copiluluipdf.html?page=199
republica.ro/minciuna-pe-care-le-o-spunem-copiilor-nostri
www.frontiersin.org/articles/10.3389/fpsyg.2020.613410/ful