Încă de la naștere, copilul este supus unui proces de socializare pe parcursul căruia dobândește un comportament necesar aderării lui la cultura și societatea din care fac parte, dobândind reguli de conduită, sisteme de credințe și atitudini.
Acest proces de socializare este influențat, în copilărie, în cea mai mare parte de părinți, aceștia constituind primele modele cu care copilul va dori să se identifice, care îi asigură suportul material, dar și cel afectiv de care are atâta nevoie. În familie începe construcția personalității copilului, în interiorul ei se însușesc  regulile elementare de conduită civilizată, deprinderile de curățenie, tot aici se cumulează un număr important de obiceiuri și tradiții privind relațiile morale.

„Singura atitudine validă – susține T. Kuksar (1978) – în educarea copilului este aceea de acceptare a lui, aceasta presupune înainte de toate o dragoste rațională și spontană, fără slăbiciuni și răsfăț, o dozare optimă a frustrărilor adaptative în raport cu trebuința de autonomie a copilului”. (Bonchiș, 2004).

Teoria lui Csiksyentmihalzi (apud Munteanu, 2006) formulează anumite expectanțe față de familia copilului și anume:

• Să cultive reguli și norme clare cu ajutorul cărora copilul se poate concentra asupra acțiunilor de care este atras, iar familia îi va oferi permanent feedback în sarcina pe care o desfășoară.
• Copilul să aibă libertatea de a se dezvolta, de a se mișca în direcția noutății. Această libertate se observă în joc.
• Libertatea alegerii jocului duce la sentimentul de control asupra situațiilor, iar copiilor le place să dețină controlul situației.
• Absorbirea copilului în acțiuni care duc la maturizarea psihologică și la dezvoltarea lui, fără inhibiție. Familia poate sprijini dorința și plăcerea de a explora ale copilului.

Funcțiile parentale descrise de Kari Killen sunt următoarele:

• Abilitatea de a percepe copilul în mod realist: de a nu-i atribui copilului propriile noastre sentimente și trăiri, fapt care depinde de starea sau situația prin care trece părintele. Așteptările față de copil alterează percepția realistă a acestuia în mare măsură, așteptările pozitive influențând pozitiv dezvoltarea acestuia, iar cele negative se vor răsfrânge în comportamentul lui , iar cu cât percepția copilului este negativă și de mai lungă durată, cu atât e mai mare pericolul unui abuz fizic sau emoțional. Într-un final copilul va începe să se perceapă ca fiind rău, prost, blestemat etc.

• Acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile copilului: această funcție depinde de cunoașterea nevoilor copilului și de sentimentul părintelui că este capabil de a satisface aceste nevoi. Pe lângă nevoile biologice ușor de satisfăcut, copilul are nevoie și de dragoste, de sentimentul securității. Acest sentiment este dat de predictibilitatea și continuitatea vieții lui în relația cu adultul, precum și dragostea și emoțiile pozitive pe care le trăiește în relație cu acesta.

• Așteptări realiste față de capacitatea copilului de a coopera: există stadii în care capacitatea copilului de a coopera este diminuată. Dacă așteptările părinților privind cooperarea copilului sunt nerealiste, ei se  vor simți frustrați și incapabili în rolul lor parental.

• Capacitatea de a interacționa pozitiv cu copilul: reprezintă capacitatea părintelui de a relaționa pozitiv cu copilul în jocul lui, în tristețe, bucurii și dezvoltare, acesta având nevoie să exploreze lucruri noi, de o stimulare cognitivă și emoțională, de experiențe noi.

• Abilitatea de a fi empatic cu copilul: părintele trebuie să ghicească, să simtă ceea ce simte copilul. Autorul susține că empatia în relația cu copilul are trei componente: abilitatea de a diferenția și de a da nume gândurilor și trăirilor copilului, abilitatea de a se transpune mental în situația  copilului și abilitatea de a reacționa, a răspunde activ, în funcție de trăirile copilului. Acompanierea emoțională a copilului are cea mai mare importanță în dezvoltarea mentală și integrarea acestuia în societate. Dacă părintele a avut o copilărie nefericită, va fi mult diminuată capacitatea lui de a rezona afectiv cu copilul, de a-i recunoaște suferința, de a crea momente de confort și bucurie împreună.

• Capacitatea de a considera prioritate nevoile copilului față de nevoile proprii: care se bazează pe maturitatea părintelui. Un părinte imatur va considera că nevoile copilului nu sunt atât de importante ca ale sale personale. Nevoile acestuia îl vor irita, stârnind frustrări și reacții agresive și nu vor fi capabili de sacrificiu pentru copil.

• Abilitatea de a stăpâni durerea și agresivitatea și de a nu le revărsa asupra copilului: părintele imatur este incapabil să își stăpânească trăirile, să dezvolte mecanisme adaptative bazate pe relația de plăcere de a fi cu copilul.  A face planuri, a glumi, a râde cu copilul, a avea plăceri împărtășite cu copilul sunt comportamente parentale normale, benefice dezvoltării sale.

Una dintre cele mai dificile și provocatoare funcții parentale este de a-i impune copilului limite.

Copilul are nevoie de imaginea unui părinte iubitor, dar ferm, autoritatea parentală creând o stare de siguranță.  Copilul are nevoie de limite ferme, între care să se dezvolte ținând seama de ceilalți, de nevoile și dorințele lor. Socializarea copilului, dezvoltarea abilității de a trăi în armonie cu ceilalți, bucurându-se de prezența lor, se leagă de această capacitate de a impune limite comportamentului copilului.

Raportul de disciplinare dintre părinți și copii formează contextul în care aceștia învață strategii de a se autocontrola și de a-i controla pe alții. Dar în același timp în care părintele stabilește limite, trebuie să îi arate copilului că îi respectă autonomia și individualitatea  și că limitele impuse nu se bazează pe raportul de forță care este în defavoarea copilului ci pe reguli care trebuie să fie respectate de toți.

Bibliografie:
Didactica Nova- Revistă de informare și cultură didactică, nr.13-14, decembrie 2008. Craiova: Ed. Didactica Nova.
Bonchiș, E. (2004). Familia și rolul ei în educare copilului. Iași: Ed. Polirom.
Munteanu, A. (2006). Psihologia dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom.