Reglarea emoţională a fost definită în mai multe feluri, dar o definiţie reprezentativă este „procesul de iniţiere, menţinere, adaptare şi modificare a apariţiei, intensităţii sau duratei stărilor emoţionale interne, a proceselor fiziologice legate de emoţii şi a comportamentelor care însoţesc emoţiile în scopul atingerii propriilor scopuri”. Un aspect important al reglării emoţionale este controlul voluntar definit ca „abilitatea de a inhiba un răspuns dominant pentru a da un răspuns subdominant”. Controlul voluntar include reglarea atenţiei (abilitatea de a-şi controla atenţia voluntar când este nevoie) şi controlul inhibiţiei şi activării (abilitatea de a inhiba sau activa comportamentul specific anumitor contexte, mai ales când persoana nu doreşte să facă acel lucru). Reglarea comportamentului este definită ca procesul de iniţiere, menţinere, inhibare, adaptare sau schimbare a apariţiei, formei, duratei comportamentelor relaţionate cu emoţiile. Comportamentele care acompaniază emoţiile includ reacţii faciale, gesturi şi alte comportamente care apar ca o consecinţă sau sunt asociate cu emoţiile, stările fiziologice sau psihologice şi scopurile legate de emoţiile interne. Acest tip de reglare implică exprimarea emoţiilor, adesea vizează inhibarea sau activarea comportamentului legat de emoţii, iar uneori încearcă să schimbe contextul care produce emoţiile.

Reglarea emoţională şi cea comportamentală sunt asociate, uneori neputând fi disociate mai ales în perioada copilăriei. Nu doar reglarea comportamentală este afectată de stările emoţionale interne, dar şi consecinţele reglării emoţionale pot influenţa cursul stărilor emoţionale interne şi pot servi la modificarea actuală sau viitoare a proceselor fiziologice şi cognitive legate de emoţii.

Controlul voluntar (include elemente atenţionale şi comportamentale) este relaţionat cu niveluri scăzute de emoţionalitate negativă, niveluri ridicate ale empatiei/ simpatiei, comportament prosocial, cu competenţă socială şi niveluri scăzute ale problemelor de externalizare. Mai mult, nivelurile scăzute de control ale atenţiei sunt legate de timiditate şi probleme de internalizare – supărare, anxietate, depresie, frică. Pe lângă reglare şi control voluntar, variaţiile în intensitatea şi valoarea emoţionalităţii sunt asociate cu calitatea funcţionării sociale şi a adaptării. Dacă persoanele experimentează emoţii negative puternice şi nu îşi pot regla/ adapta emoţiile sau modul de exprimare a lor, acestea se vor comporta într-un mod neadecvat prin externalizarea emoţiilor negative (furia, iritarea exprimate prin acte agresive). Mai mult, copiii care sunt „capricioşi” sau înclinaţi spre emoţii negative precum furie sunt mai puţin legaţi de perechile lor decât copiii care nu au această caracteristică. Emoţionalitatea pozitivă este asociată cu tendinţa de a simpatiza cu ceilalţi în timp ce emoţionalitatea negativă (mai ales furia) este relaţionată negativ cu simpatia.

Reglarea emoţională este în primul an de viaţă un proces de coreglare realizat de copil şi de cel care îl îngrijeşte, ajungându-se la vârsta de 2-3 ani la o autoreglare independentă a copilului cu ajutorul ghidării din partea adultului, iar în perioada preşcolară la o interiorizare a controlului emoţional. Autoreglarea reflectă capacitatea copilului de a manevra acţiuni, gânduri şi emoţii într-o manieră adaptativă şi flexibilă, într-o varietate de contexte sociale şi fizice. Dacă este eficientă, reglarea emoţională permite flexibilitatea emoţională, reevaluarea rapidă a situaţiilor care provoacă emoţii, accesul la o gamă largă de emoţii şi atingerea scopurilor propuse. Oricum trebuie reţinut faptul că reglarea într-un mediu social normal diferă de tipul reglării emoţionale solicitată de adaptarea la medii dificile sau stresante (exemplu, copiii expuşi la violenţă domestică sau în comunitate, care trăiesc cu părinţi depresivi, care au o vulnerabilitate temperamentală la stres). Diferenţele individuale în intensitatea şi valoarea emoţiilor şi în modul de utilizare a tipurilor de reglare emoţională joacă un rol important în funcţionarea socială la parametri normali. Exprimarea şi reglarea emoţională afectează reacţiile noastre la ceilalţi oameni şi vice-versa; deci, în timp, competenţa socială şi adaptarea socială. Multe dintre problemele de comportament se datorează unei emoţionalităţi negative şi lipsei de reglare emoţională.

Ca urmare, putem afirma că reglarea emoţională este asociată cu o competenţă socială sporită, operaţionalizată astfel: comportament adecvat din punct de vedere social, popularitate, comportament prosocial şi puţine probleme de comportament sau comportament agresiv.

Strategiile de reglare emoţională pot fi clasificate în trei tipuri:

1. strategii de rezolvare a problemelor;
2. strategii emoţionale;
3. strategii cognitive.

1. Strategiile de rezolvare a problemelor

Aceste strategii presupun găsirea de soluţii la problemele cu care se confruntă o persoană şi care provoacă emoţii negative, precum şi aplicarea soluţiei optime.
Implicarea copiilor în diferite activităţi. De exemplu, când un copil sparge un pahar, pentru a rezolva problema el/ea este implicat/ă în curăţarea cioburilor de pe jos, în aducerea măturii şi a făraşului.

• Distragerea atenţiei de la sursa de stres. Exemplu: Copiii pot fi duşi în altă cameră pentru ase juca cu altceva sau li se pot arăta anumite obiecte în scopul distragerii atenţiei de la sursa care le provoacă o emoţie negativă.
• Rezolvarea împreună cu copiii a seriei de probleme sociale, scopul fiind acela de a-i ajuta pe copii să gândească şi să rezolve problemele interpersonale în mod eficient, ceea ce implică empatie (copiii înţeleg cum îi afectează pe ceilalṭi acţiunile lor).
• Utilizarea conflictelor pe care copiii le experimentează pentru a-i învăţa despre emoţii, despre cum să comunice, să negocieze, să facă compromisuri şi să interacţioneze.

Pentru început, utilizarea păpuşilor sau jocul de rol pentru a-i învăţa pe copii cum să rezolve anumite probleme interpersonale fără a recurge la violenţă. De exemplu, se are în vedere următoarea situaţie:

„Andrei a distrus din greşeală castelul din cuburi construit de Matei. Matei s-a înfuriat foarte tare şi a început să strige, să plângă şi să arunce cu cuburi în Andrei” – Se poate interveni în această situaţie pentru a-l ajuta pe Matei să îşi dea seama de emoţia trăită (furie) ca apoi, după ce s-a reuşit să se liniştească, să se discute împreună cu el despre situaţia în care a apărut furia.
Se utilizează următoarele întrebări:
– „Ce s-a întâmplat înainte să te înfurii pe Andrei?
– Ai făcut tu ceva care l-a supărat pe Andrei înainte ca acesta să îţi strice castelul? I-ai vorbit urât? L-ai lovit?
– Mai era cineva cu voi când aţi construit castelul?
– Crezi că a stricat castelul cu intenție, nu din greșeală?
– Poţi să îmi spui ce s-a întâmplat imediat după ce tu te-ai înfuriat? Ce ai făcut tu când te-ai înfuriat?
– Ce a făcut Andrei după ce ai aruncat cu cuburi în el?
– Ce crezi că au spus colegii tăi de la grădiniţă despre tine când ţi-ai manifestat furia astfel?”

2. Strategiile emoţionale

Au ca scop nu atât rezolvarea problemei care declanşează emoţia negativă, cât mai ales ameliorarea acestei trăiri emoţionale negative. În cazul în care problema nu poate fi rezolvată, fie pentru că nu există soluţii aplicabile, fie pentru că persoana implicată nu are resursele sau instrumentele necesare, sunt eficiente strategiile emoţionale. Astfel, copiii de până la un an nu pot să rezolve situaţiile de viaţă, nu pot interveni în mediul înconjurător pentru a face anumite modificări care să înlăture emoţiile negative şi în acest caz funcţionează strategii emoţionale aplicate de părinţi precum mângâieri, acordarea atenţiei, luarea în braţe etc. Aceste comportamente realizate de părinţi anulează emoţia negativă (tristeţea sau furia) şi o înlocuiesc cu una pozitivă (starea de calm, de relaxare). Alt exemplu de strategie emoţională prin care se modifică emoţia negativă şi nu problema care a contribuit la declanşarea ei se referă la implicarea copiilor în activităţi recreative sau activităţi preferate. O altă strategie de reglare emoţională este angajarea în activităţi domestice. Copiii învaţă de la adulţi că atunci când sunt supăraţi pot face curat în casă, pot aranja hainele în dulap, pot aranja jucăriile în cutii sau pe rafturi etc.

Este recomandat ca la copiii de 2-3 ani strategiile de control emoţional să poată fi aplicate şi învăţate prin ghidajul oferit în unele situaţii de către educatoare. Ca urmare se oferă o ghidare punctuală şi consecventă, astfel încât copiii să interiorizeze aceste strategii de reglare emoţională şi ulterior să le folosească singuri. De exemplu, un băiat care este furios pentru că fetiţa de lângă el i-a luat jucăria preferată poate fi ajutat să găsească o soluţie la problema aceasta. Cei doi copii trebuie învăţaţi să decidă, de comun acord, cui îi va rămâne maşinuţa şi care dintre ei se va juca cu altă jucărie (aceasta este metoda rezolvării de probleme). Dacă această metodă nu funcţionează, se poate distrage atenţia copilului supărat, arătându-i alte jucării.

Pentru ca cei mici să fie siguri că pot apela la educatoare ori de câte ori sunt supăraţi, trebuie lăudată iniţiativa lor de a apela la cei care îi educă şi îngrijesc, să fie mângâiaţi şi îmbrăţişaţi pentru a le arăta dragostea necondiţionată şi căutarea de soluţii optime pentru o anumită problemă împreună cu ei. În situaţiile în care copiii sunt supăraţi pentru o faptă făcută de ei, educatoarea trebuie să blocheze orice gând moralizator sau critic şi să îi laude pentru curajul de a spune adevărul.

3. Strategiile cognitive

Strategiile cognitive reprezintă metode de neutralizare a emoţiilor negative prin evaluarea cognitivă a situaţiei dintr-o altă perspectivă. Situaţiile ce contribuie la declanşarea emoţiilor negative şi care nu pot fi rezolvate comportamental pot fi evaluate sau interpretate diferit. Astfel, unui copil de 3-4 ani căruia îi este frică de apă, poate justifica refuzul de a intra în apă prin faptul că “i se udă slipul” (această strategie se numeşte raţionalizare şi implică oferirea de argumente raţionale pentru anularea emoţiilor). Copiii cărora le este frică de injecţii îşi pot spune atunci când trebuie să primească o injecţie “nu poate să doară chiar atât de tare” (această strategie se numeşte minimizare deoarece prin implementarea ei este micşorat efectul sau impactul evenimentului neplăcut). În situaţii de competiţie (de exemplu o competiţie sportivă), copilul poate fi învăţat de educatoare să redefinească situaţia supărătoare de a se afla “pe locul doi”, spunându-şi, că deşi s-a clasat doar pe locul doi, a fost singurul care nu a trişat în timpul cursei sau că a fost primul dintre copiii de aceeaşi vârstă cu el care a participat la concurs. Această strategie cognitivă presupune insistarea şi scoaterea în evidenţă a altor aspecte decât cele care declanşează emoţii negative.

Bibliografie
Botiș Adina, Mihalca Loredana– Despre dezvoltarea abilităților emoționale și sociale ale copiilor, fete și băieți, cu vârsta până la 7 ani, ed. Alpha MDN, Buzău, 2007.