Din vremuri îndepărtate, se cunoaște faptul că în educație este foarte important cine este cel care educă, deoarece elevii se formează și învață în funcție de modul în care sunt călăuziți de cadrul didactic. În învățământul preșcolar și continuând cu învățământul primar, personalitatea elevului este influențată de personalitatea cadrului didactic, spiritualitatea copilului se hrănește din spiritualitatea celui care îl educa și viceversa. În aceste cicluri de învățare, elevii au tendința de a imita foarte mult educatorul și învățătorul, fapt pentru care este necesară abordarea interpersonală, abordare care trebuie să asigure, pe lângă dimensiunea informațional-operațională, dimensiunea psihosocială, cea a co-evoluției și a creșterii celor care interacționează, în cazul de față cadrul didactic – elev.

Personalizarea și umanizarea interacțiunii educaționale presupune schimbări constante ale rolului didactic. Cadrul didactic este, pe lângă cel care solicită anumite conduite, trasează sarcinile de lucru și propune conținuturi ale învățării, și persoana care stimulează și dirijează elevul să descopere și să-și pună întrebări de cunoaștere.

Pentru realizarea acestui deziderat în practică, este foarte importantă măsura în care cadrele didactice sunt înzestrate cu anumite calități și abilități cu care se pot centra asupra așteptărilor, solicitărilor, trebuințelor și intereselor elevilor.

Personalitatea didactică reprezintă expresia legăturii dintre cerințele rolului de educator și cuantumul însușirilor psihoindividuale. Aceasta este alcătuită din mai multe variabile: structurile etice, culturale, filozofice, estetice; pregătirea de specialitate; comunicarea verbală și nonverbală; care sunt și indicatori ai măsurii în care profesorul este format și interacționează cu elevul. Aptitudinea pedagogică, o altă variabilă importantă, este considerată ca fiind un mod de structurare și organizare a conținuturilor și valorilor afective și profesionale. Însușirile și procesele psihice ale cadrului didactic trec printr-un proces de specializare care este orientat spre cerințele rolului și statutului de personalitate didactică. Atenția, percepția, inteligența, motivația, limbajul, abilitățile și atitudinile sunt orientate în sens pedagogic în vederea realizării conduitei de educare și instruire: transmiterea cunoștințelor, încurajare și stimulare, formularea unor indicații și instrucțiuni, punerea întrebărilor, oferirea răspunsurilor, a aprobărilor sau a dezaprobărilor, organizarea activității de învățare, controlul, evaluarea și corecția conduitei de învățare a elevilor.

Așadar, această aptitudine pedagogică este privită ca principala modalitate de operaționalizare a tot ceea ce înseamnă personalitate didactică. Este alcătuită atât din cunoștințele și informațiile educatorului în legătură cu laturile umane, sociale și tehnice ale profesiei didactice, cât și din capacitatea cadrului didactic de a opera eficient, practic și adecvat cu ele.

În urma unor studii de specialitate, au fost identificate trei categorii de factori care au o oarecare influență asupra personalității didactice. Factorii generali includ următoarele trăsături: flexibilitate mentală, inteligență vie, stabilitate emoțională, capacitatea de abstractizare, autocontrol, sociabilitate, seriozitate, sensibilitate, luciditate, resurse personale bogate. Din a doua categorie fac parte factorii psihopedagogici, cum ar fi: capacitatea de a proiecta modele educaționale noi, capacitatea de a adapta informațiile în funcție de nivelul elevilor, capacitatea de reformulare continuă a programului operativ de lucru, capacitatea de adaptare a mijloacelor și metodelor instructiv-educative la particularitățile de vârstă ale elevilor. A treia categorie face referire la factorii psihosociali, la acele capacități cum ar fi: capacitatea de dedublare și de lucru atât din perspectiva cadrului didactic, cât și din perspectiva grupului de elevi, capacitatea de gestionare a situațiilor conflictuale din cadrul grupului, capacitatea de anticipare a unor atitudini sociale ale elevilor în raport cu unele unele  situații educaționale viitoare.

În concluzie, competența didactică include erudiția și cunoștințele de specialitate, cunoașterea profilului psihologic de vârstă al elevului, capacitatea de a se apropia de el și de a-l înțelege, capacitatea de relaționare afectivă cu elevul, inspirație de moment și inteligență spontană în luarea deciziilor.