Educaţia este una dintre sarcinile cele mai ambiţioase ale omenirii pentru dezvoltarea individului şi a societăţii. Se doreşte ca interesul pentru educaţie să devină un scop în sine şi să fie apreciat atât de cetăţeni, cât şi de autorităţile de pretutindeni. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI (2000) arată că din acest punct de vedere se cere foarte mult din partea profesorilor, întrucât ei joacă un rol hotărâtor în pregătirea tinerilor, sarcina lor fiind aceea de a-i învăţa să privească încrezători spre viitor şi să-l clădească cu responsabilitate. Indispensabili pentru dezvoltarea atitudinilor faţă de procesul învăţării, profesorilor li se cere totodată să contribuie la dezvoltarea societăţii, să stimuleze coeziunea socială, să formeze indivizi care înţeleg fenomenul globalizării şi îl acceptă, cel puţin parţial. Niciodată nu a fost mai clar faptul că profesorul trebuie să fie un agent al schimbării care promovează înţelegerea, flexibilitatea şi toleranţa. Trecerea de la naţionalism la universalism, de la prejudecăţi la toleranţă şi pluralism, de la autocraţie la democraţie presupune o nevoie de schimbare care atribuie responsabilităţi enorme profesorilor pentru că ei participă la formarea caracterelor şi a conştiinţei noilor generaţii.

„Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.” – Socrate

Se observă că sursele de informaţie şi modul lor de distribuire a evoluat spectaculos oriunde în lume. Mesajele mass-media au afectat în mod negativ capacitatea de concentrare a elevilor şi relaţia din sala de clasă, iar profesorii şi şcolile şi-au pierdut în bună parte poziţia de lider în formarea copiilor. Datoria lor, în acest context, este de a face şcoala mai atractivă şi de a oferi totodată instrucţiuni de folosire pentru mass-media și pentru nenumăratele dispozitive digitale. Li se cere profesorilor să reuşească chiar şi acolo unde părinţii, autorităţile sau religia au greşit. Acum, când sărăcia, foamea, violenţa sau drogurile pătrund în sala de clasă odată cu elevii, li se cere profesorilor să găsească o cale de mijloc, un echilibru între clasic şi modern, între programă, aspiraţii personale şi tipuri de comportament. Cu cât handicapurile pe care trebuie să le depăşească un copil pentru a veni la şcoală sunt mai mari (deficienţe fizice, sărăcie, mediu social ostil) cu atît mai mari vor fi obligaţiile profesorilor.

Pentru desfăşurarea procesului didactic, este esenţială existenţa unei legături între cel care predă şi cel care învaţă. Un copil se construieşte, se formează ca personalitate, ca om, după imaginea aproapelui său. Educaţia ca act de formare a individului începe cu imitaţia şi se încheie cu identificarea unuia sau a mai multor modele. Constantin Enăchescu  subliniază faptul că înainte de a putea să fie „el însuşi” copilul devine obiectul dorinţelor, tendinţelor, emoţiilor şi aspiraţiilor celor din jurul său: părinţi, rude sau educatori. Prima etapă în educaţia oricărui copil constă în a fi ca ceilalţi.

Şcoala este instituţia fundamentală care are ca scop formarea şi instruirea copilului, ea creează personalităţi, atitudini, conduite şi mentalităţi. În sens larg, termenul desemnează instituţia specializată în realizarea educaţiei în mod organizat şi sistematic, cu personal specializat, după un program fundamentat ştiinţific şi care exercită acţiuni de evaluare în vederea facilitării reuşitei şcolare. Şcoala este elementul de bază al sistemului de învăţământ şi unul dintre cei mai importanţi stâlpi ai educaţiei individului.

În momentul în care ajunge la şcoală copilul este purtătorul experienţelor sale familiale, al frustrărilor şi al refulării dramei sale personale interioare. Experienţa familială se converteşte în şcoală într-o nouă experienţă, socială, interumană, producându-se un proces de demitizare care duce la reducerea tensiunilor angoasante acumulate în familie.

Educatorul/ profesorul este modelul, pozitiv sau negativ  care se oferă elevului. Profesorul este făclia care se stinge luminând, este Ana şi Manole în acelaşi timp, cel ce zideşte şi cel ce este zidit. Profesorul este exemplul sau contraexemplul care ghidează insesizabil, din umbră, alegerile viitoare ale copiilor noştri. Un profesor este un vânzător de speranţă, un comerciant de vise, menit să deschidă porţi şi aripi pentru generaţiile următoare. Un profesor adevărat, ne arată Augusto Cury, psihiatru, psihoterapeut, om de știință, educator,  este acela care înţelege că „a educa nu înseamnă a repeta cuvinte, ci înseamnă a crea idei şi a produce o stare de încântare”. Profesorii buni vorbesc cu glasul, profesorii fascinanţi vorbesc cu ochii şi trezesc în sufletul însetat de cunoaştere al copilului admiraţia şi speranţa. Profesorii adevăraţi vorbesc mai mult din inimă şi mai puţin din cărţi şi din acest motiv sunt căutaţi de elevii lor.

Dacă rolul profesorului este de a dezvolta individul şi nu „elevul-robot”, de a promova dezvoltarea intelectuală, expertiza şi puterea personală servesc cel mai bine acestui scop combinate adecvat cu alte surse de putere. Un lider adevărat ştie să motiveze intrinsec oamenii, să le păstreze interesul pentru ceea ce fac şi pentru valorile pe care le promovează, recompensează asumarea responsabilităţii şi iniţiativa. Din acest punct de vedere, profesorul este un lider în faţa elevilor săi, un lider ce promovează învăţarea cu sens şi pregătirea pentru viaţă şi descurajează obedienţa nejustificată şi pasivitatea, afirma Mihaela Vidican.

Se ştie că fiecare om este un unicat, fiecare copil este un univers în devenire. Personalitatea acestuia este „un pattern cognitiv, emoţional, comportamental şi biologic distinct” (Băban Adriana) care îi defineşte stilul personal şi îi influenţează interacţiunile cu mediul. Nivelurile de abordare a personalităţii sunt nivelul cognitiv (informaţiile şi cunoştinţele dobândite), nivelul emoţional (trăirile subiective ce rezultă din acordul sau discrepanţa dintre trebuinţele sau expectanţele unei persoane şi realitatea cu care se confruntă) şi nivelul comportamental (caracteristici, trăsături). Cele trei niveluri corespund unor stări ale eului: eul de adult (cine?, când? Cum?, ce? – realism, logică, raţiune), eul de copil (doresc, îmi place, vreau – creativitatea şi spontaneitatea) şi eul de părinte (trebuie! – valori, reguli, norme, judecăţi). Comunicarea pozitivă necesită o comunicare paralelă între aceste structuri. Armonia şi actualizarea adecvată a acestora în diferite situaţii de comunicare sunt o condiţie sine qua non pentru starea de bine a fiecăruia: copil sau adult, profesor sau elev.

Actul de educaţie poate fi considerat un dialog profesor – elev sau elev – profesor cu dublă semnificaţie, conştient şi inconştient, act care are rolul de a depăşi conflictele, de a dizolva complexele, de a forma o personalitate adaptativă şi de a direcţiona aspiraţiile, punându-se accent pe încrederea în sine. De aceea, „autoritatea întruchipată de profesor rămâne întotdeauna una paradoxală, deoarece nu se bazează pe afirmarea puterii acestuia, ci pe recunoaşterea benevolă a legitimităţii cunoştinţelor deţinute” (J. Delors). Atuul principal al profesorului îl constituie exemplul pe care îl dă în fiecare zi, curiozitatea pe care o trezeşte şi o hrăneşte, spiritul deschis, tolerant sau amuzant, tăria de a-şi asuma greşelile şi slăbiciunile.

Speranța Farca, psihanalist, doctor în Științele Educației, arată că a fi profesor nu înseamnă a juca un rol, căci acesta este un statut care presupune unitatea de personalitate și de prezentare autentică. Profesorul trebuie să se prezinte copiilor așa cum este, cu bune și cu rele, cu științele și neștiințele sale – așa cum îi este dat omului să fie pe lumea aceasta. Copilul nu are nevoie și nici nu suportă o imagine perfectă, dar ireală în educație. Dacă profesorul își cere sieși prea mult se va simți obosit și nesatisfăcut. La rândul său va fi tentat să ceară prea mult copiilor.

Autorii cărții „Profesorul eficient” (Thomas Gordon și Noel Burch) merg chiar mai departe cu această idee, aducând din nou în centrul atenției conceptul de profesor ideal sau profesor bun care ,se pare, se bazează pe câteva mituri unanim acceptate despre profesori și despre predare:
1. Profesorii buni sunt calmi, nu se enervează și sunt mereu temperați. Nu-și pierd cumpătul, nu arată emoții puternice niciodată.
2. Profesorii buni nu sunt părtinitori și nu au prejudecăți (…).
3. Profesorii buni își ascund adevăratele sentimente față de elevi.
4. Profesorii buni au același grad de acceptare față de toți elevii. Ei nu au niciodată elevi preferați.
5. Profesorii buni creează un mediu de învățare, stimulant, liber și, în același timp, mereu liniștit și ordonat.
6. Profesorii buni, în primul rând sunt consecvenți. Nu manifestă schimbări bruște, nu sunt părtinitori, nu uită, nu fac greșeli.
7. Profesorii buni știu toate răspunsurile. Sunt mai inteligenți decât elevii.
8. Profesorii buni se sprijină unii pe ceilalți. Ei fac front comun față de elevi indiferent de sentimente personale, de valori sau de convingeri.

Un bun profesor este un om viu, care trăiește cu bucurie, care se lasă fascinat de lumea din jurul lui, care se bucură de relația lui cu oamenii, care învață și se joacă, este creativ și inventiv. Doar astfel el poate „ispiti” copilul pe calea avântării în necunoscutul domeniului a cărui ușă o deschide. Profesorul își dublează ispita cu capacitatea de a asigura care se naște din experiența lui profesională și de viață. Cu toate acestea, un profesor bun nu poate fi în permanență deasupra condiției umane fragile, nu poate demonstra permanent imparțialitate, consecvență, empatie, organizare. Există o eroare esențială aici: dacă ar fi astfel, ar trebui să-și renege umanitatea și, în consecință, nu ar mai putea educa. Un profesor nu poate să fie mereu un supererou, deși i se cere frecvent acest lucru. Este momentul ca atât profesorii, cât și părinții să își amintească mai des că profesorul e un om cu bune și rele, nu o entitate științifico-fantastică.

Rolurile profesorului în şcoală sunt dependente de personalitatea acestuia caracterizată de: cultura profesională, gândirea, atenţia, memoria, empatia, spiritul de observaţie, aptitudinile organizatorice şi tactul său pedagogic. I. Bontaş arată că acesta îndeplineşte diverse roluri în activitatea sa:

• Expert al actului de învăţare – predare;
• Agent motivator (declanşează şi întreţine interesul elevilor, curiozitatea şi dorinţa lor de a învăţa);
• Lider al grupului de elevi;
• Consilier (observator sensibil al comportamentelor elevului);
• Model prin acţiuni, comportament şi personalitate;
• Profesionist reflexiv (înţelege şi reflectează asupra întâmplărilor inedite din clasă, studiază şi analizează fenomenele cu care se confruntă)
• Manager (supraveghează activitatea din clasă, asigură consensul cu ceilalţi profesori, cu părinţii şi cu alţi factori implicaţi în educaţie).

Profesorii, elementele-cheie ale sistemelor educaţionale, au avut întotdeauna un rol crucial în sprijinirea experienţelor de învăţare ale elevilor şi ale tinerilor. Tot ei sunt cei care vor influenţa evoluţia Uniunii Europene în demersul său de a deveni cea mai performantă economie a lumii. Dascălii influenţează societatea, contribuie la dezvoltarea potenţialului uman şi conturează viitorul omenirii. Principiile comune europene susţin faptul că profesia de dascăl solicită un înalt nivel de calificare, că trebuie plasată în centrul educaţiei permanente, că este o profesie mobilă (şi nobilă) care trebuie să se bazeze pe parteneriat.

În acest context, nu pot să nu închei cu afirmaţia unui preşedinte american care trebuie să fie un subiect de meditaţie pentru fiecare dintre noi, fie că este profesor, elev sau părinte: „Cinicii şi scepticii moderni… nu văd niciun rău în a plăti celor cărora le încredinţează mintea copiilor lor o sumă mai mică decât cea dată celor cărora le încredinţează întreţinerea instalaţiilor lor sanitare” – John F. Kennedy.

Bibliografie

Băban, Adriana, Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2001.
Bontaş, Ioan, Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
Burch, Noel și Gordon, Thomas, Profesorul eficient. Programul Gordon pentru îmbunătățirea relației cu elevii, Editura Trei, București, 2011.
Ciot, Melania-Gabriela, Managementul educaţiei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.
Cury, August, Părinți străluciți, profesori fascinanți. Cum să formăm tineri fericiți și inteligenți, Editura For You, București, 2005.
Delors, J., Comoara lăuntrică, Editura Polirom, 2000.
Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, ediţia a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Pânișoară, Ion – Ovidiu, Ghidul profesorului, Editura Polirom, 2017.
Senge, Peter, Școli care învață. A cincea disciplină aplicată în educație, Editura Trei, București, 2016.
Vidican, Mihaela, Profesorul – lider cu influenţă la clasă, pe www.pentrutineri.ro/resources, (24.  03. 2013).