Fără îndoială, schimbările survenite în plan politic, economic, social, gnoseologic și chiar în dinamica preferințelor populației trebuie să se reflecte în oferta educațională instituționalizată, atât în trunchiul comun, cât și în curriculumul la decizia școlii, și nu doar în documentele curriculare, ci în tot procesul didactic prin care se concretizează acestea. Orice transformare socială și orice descoperire și invenție de natură să schimbe experiența umană în bine se cuvine să fie popularizată prin intermediul educației formale, atât ca mijloc de facilitare a evoluției individului uman spre identificarea celei mai bune variante a sa, cât și ca sursă de cunoaștere. Desigur, noutatea este chemată să înlocuiască acele aspecte perimate, desuete, ale vechiului conținut de învățare, probându-și utilitatea în contexte actuale ale domeniului sau registrului din care face parte.
Așadar, există o schimbare necesară, dezirabilă, ținând seama de evoluția idealului educațional în viziunea societății actuale, de adaptarea învățării la cerințele acestei societăți și având o utilitate indiscutabilă.

Alături de acest tip de schimbare, apar însă alte tipuri de schimbări, raportate la educația considerată paradigmatică a culturilor/țărilor de succes, motivate de impasul anumitor componente educaționale ale unui învățământ cândva funcțional, de dorința de a forma absolvenți multitasking ca alternativă la „personalitatea multilateral dezvoltată”, dar și de orgoliul de a-ți asocia numele unei „reforme” continue, în speranța că revoluția la nivel formal o va atrage pe cea la nivel conținutistic, ceea ce se poate întâmpla în anumite condiții.

Așa cum afirmam într-un interviu realizat de apreciatul și regretatul profesor universitar doctor Olga Duțu, transformările survenite în domeniul educației instituționalizate, după anul  1989, au fost numeroase: „trecerea de la programul săptămânal cu șase zile didactice la cel cu cinci zile, renunțarea la purtarea uniformei școlare, renunțarea la examinarea în vederea trecerii la «treapta a doua» în liceu, regândirea modalității de certificare în vederea obținerii atestatului profesional (la liceele cu profil vocațional), introducerea unor probe noi în cadrul examenului de bacalaureat, așa-numita «descongestionare a materiei». Mai târziu, aveam să asistăm la introducerea manualelor alternative, a evaluărilor naționale, a tehnologiei didactice activizatoare, a probelor de evaluare a competențelor lingvistice și digitale în cadrul examenului de bacalaureat, a Curriculumului Național și a structurării acestuia pe arii curriculare, a recomandării asigurării învățământului integrat, a catalogului electronic, a introducerii clasei pregătitoare, a diversificării ofertei de concursuri școlare începând cu clasa pregătitoare, a „Școlii/ Săptămânii Altfel”, a promovării învățării interactive și digitalizate, dar și la absența manualelor școlare și la interzicea utilizării auxiliarelor didactice”[1]  (la un moment dat!).

În răstimpul de la acordarea acestui interviu, au survenit noi schimbări, cele mai multe motivate de pandemia manifestată începând cu luna martie 2020, comunicația înlocuind o bună bucată de vreme comunicarea, predarea-învățarea-evaluarea realizându-se prin intermediul platformelor educaționale și fiind condiționate de conexiunea la curent electric și la Internet, de device-urile cadrelor didactice și ale familiilor învățăceilor, de măiestria utilizatorilor, de disponibilitatea tehnologiei și a spațiilor de studiu, de acceptarea ideii de a sta conectat o anumită perioadă de timp, în condițiile în care, până atunci, încercam aducerea la cunoștință formatorilor și formabililor a efectelor micului ecran asupra minții copiilor![2]

Au existat, desigur, și alte schimbări, unele abia perceptibile de către cei neimplicați în învățământ (spre exemplu, schimbarea frecventă a denumirii ministerului de resort), altele vizând utilizarea, drept suporturi didactice, a unor manuale eterogene[3] pentru aceeași clasă (în ciuda faptului că se urmăreau aceleași prevederi curriculare!), iar altele punctuale, motivate de etosul local al comunității în care se afla școala și reflectate în oferta educațională a curriculumului la decizia școlii.

Cum gestionăm însă acele schimbări cărora nu le putem identifica/asocia sensul, pentru care nu am optat, care ne scot din zona de confort și nu neapărat ca să se constituie în provocări menite să creștem, să ne atingem potențialul maximal a măreției noastre, sau, cel puțin, nu le putem percepe astfel?!…

Pornind de la un citat aparținând lui Katherine Mansfield – „Tot ce acceptăm cu adevărat în viață suferă o transformare”[4], autorul operei Succesul e o stare de spirit, Ben Renshaw, arată că „putem adesea să aducem schimbarea tocmai prin acceptarea totală a lucrului pe care vrem să-l schimbăm”[5].

O idee similară, conținând un mesaj optimist, o regăsim la Ralph Bruksos: „Orice s-ar întâmpla, viețile noastre pot fi îmbogățite de orice schimbare, atât timp cât vom căuta partea bună a lucrurilor.”[6] Același autor ne îndeamnă: „În loc să ne enervăm asupra lucrurilor care ni s-au întâmplat, haideți să folosim acea energie pentru a utiliza resursele astfel încât să devenim prosperi, atât financiar, cât și emoțional.”[7]

De-a lungul timpului, am avut prilejul să realizăm/ descoperim că orice schimbare (cu excepția celor tragice, ireversibile) dă posibilitatea celui care o experimentează să iasă din rutină, să își sporească atenția/ vigilența, să își creeze măcar o rețea neurală nouă (cu condiția să fie perpetuată noua deprindere o anumită perioadă de timp), să învețe lucruri noi, să-și identifice posibile atuuri pe care nu le cunoștea, să progreseze.

Chiar când singurul „avantaj” al schimbării pare a fi stresul, ne putem gândi fie că adaptarea este un mecanism care ne-a ajutat să devenim cei ce suntem, fie că, dând dovadă de capacitate de acceptare și de adaptare la condiții noi, suntem modele demne de urmat de către formabili (ilustrând ceea ce pretindem să facă), fie să conștientizăm că, atunci „când ne irosim energia pe lucruri care nu pot fi schimbate, luptăm împotriva inevitabilului, ne furăm propria energie de care avem nevoie în toate celelalte domenii ale vieții”.[8]

Note și referințe

[1] Olga Duțu, Mărturii la aniversare – Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanța -125 ani, Ed. Celebris, Constanța, 2018, p. 77

[2] Volumul Efectele micului ecran asupra minții copiilor a fost distribuit în toate școlile din România care funcționau în anul 2008 și, deși prezenta situația constatată în urma unui număr de ordinul sutelor de cercetări care atestau caracterul nociv al expunerii la „micul ecran”, era departe de situația constatată înaintea pandemiei, ca să nu mai vorbim de cea din timpul pandemiei privind volumul expunerii și utilizării diverselor aparate cu „mic ecran”!!!

[3] Atât în ce privește caracteristicile formale, cât și în ce privește dimensiunea textelor utilizate, relevanța acestora, aspectele metodologice etc.

[4] Ben Renshaw, Succesul e o stare de spirit, p. 41.

[5] Idem.

[6] Bruksos, Ralph, Schimbarea ca oportunitate, Ed. Curtea Veche, București, 2010, p. 13.

[7] Ibidem, p. 64.

[8] Ibidem, p. 188.

Bibliografie

Bruksos, Ralph, Schimbarea ca oportunitate, trad. de Florina Mechenici, Ed. Curtea Veche, București, 2010
Duțu, Olga, Mărturii la aniversare – Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanța -125 ani, Ed. Celebris, Constanța, 2018
Renshaw, Ben, Succesul e o stare de spirit, trad. Ralu Maria Schidu, Ed. Humanitas, București, 2002
⁎⁎⁎ Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Ed. Prodromos, 2007