În ultimele decenii, educația modernă a început să acorde o importanță din ce în ce mai mare nu doar dezvoltării cognitive a elevilor, ci și dimensiunii lor afective și sociale. Inteligența emoțională, un concept care definește capacitatea de a înțelege, recunoaște și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți, a devenit un reper esențial în formarea individului. Termenul a fost consacrat de Daniel Goleman, dar ideea în sine a existat sub diverse forme în pedagogie și psihologie. Spre deosebire de inteligența tradițională (IQ), care vizează logica, raționamentul și capacitatea de învățare, inteligența emoțională (EQ) aduce în prim-plan abilități precum empatia, autoreglarea și cooperarea – competențe fundamentale pentru o viață echilibrată și pentru o bună adaptare socială.
Studiu privind relația dintre nivelul de trebuințe și performanța cadrelor didactice
Subiectul trebuințelor în cariera didactică reprezintă o temă de interes pentru contextul educațional, mai ales atunci când aceasta se află în relație cu valorile personale ale cadrului didactic. Există, de fapt, o nevoie tot mai mare de a găsi noi argumente pentru a intra în contact cu schimbările accelerate din lumea contemporană. Strategiile pentru motivarea cadrelor didactice, pot fi următoarele: performanța cadrului didactic este un proces ce se desfășoară paralel cu acțiunea continuă de învățare; performanța este un proces, nu un eveniment, acesta implică schimbarea în timp și se realizează în etape; etapele sunt legate de experiența acestuia, dobândită în practica de instruire și management pe parcursul carierei.
Analiza comparativă a două sisteme de formare a cadrelor didactice: România și Germania
Formarea cadrelor didactice este un proces continuu și dinamic, deoarece domeniul educației se schimbă și se adaptează permanent la noile cerințe și tendințe. Astfel, profesorii trebuie să fie deschiși la învățare și să fie dispuși să se dezvolte pe tot parcursul carierei lor didactice. În acest articol, vom analiza două sisteme de formare a cadrelor didactice din România și Germania, având în vedere o serie de criterii: legislație specifică, standarde și competențe profesionale, formare inițială și continuă, furnizori de programe de formare, evoluția în cariera didactică.
Între tradiție și modernitate: Provocările profesorului contemporan
Educația este într-o continuă transformare, oscilând între tradițiile validate de timp și noile tendințe tehnologice. Profesorii cu experiență se confruntă cu dilema adaptării la metode moderne, în timp ce debutanții trebuie să recunoască valoarea pedagogiei clasice. Personal, deși nu mă pot încadra în niciuna dintre aceste două categorii admirabile, întrebarea mă urmărește zilnic: există un echilibru autentic între acestea?
Provocări actuale în cariera didactică
Profesorul este principalul factor care contribuie la formarea și instruirea tinerilor, având rolul de îndrumător și facilitator în procesul de cunoaștere. Acestuia îi revine responsabilitatea de a crea un mediu sigur și armonios în care elevi pot învăța și se pot dezvolta. Profesia de pedagog este „o operă niciodată încheiată și care implică multă răbdare” (Sălăvăstru, 2004, p.151), pentru practicarea eficientă a acesteia fiind necesare o serie de calități și competențe.
Reforme ale învățământului din Transilvania și Banat în secolele XVIII-XX
Societatea modernă presupunea includerea tuturor membrilor ei în activitățile economico-sociale, or acest lucru însemna educarea unei mari mase de oameni. În Imperiul Habsburgic modelul educării poporului a fost preluat din Prusia. În 1760 este înființată Comisia Aulică de Studii, iar în 1770 împărăteasa Maria Tereza emite două decrete prin care școala era considerată o chestiune de interes public, iar la Viena era înființată o școală normală pentru pregătirea cadrelor didactice. Johann Ignaz von Felbiger, care avea experiență în domeniul învățământului, înființând un Institut pedagogic în 1765 și scriind, la cererea lui Frederic cel Mare, o lege pentru școlile catolice din Silezia, este chemat la Viena pentru a conduce școala normală. Va fi și consilierul împărătesei. Aceasta promulgă în 1774 o lege prin care se hotăra înființarea de școli normale în toate capitalele provinciilor imperiului, o reformare a tuturor școlilor, învățământ obligatoriu pentru copiii între șase și doisprezece ani, iar până la douăzeci de ani țăranii trebuiau să urmeze „școli de repetiție”, două ore duminicale în care se exersau cititul, scrisul și socotitul și se citea Evanghelia. Astfel s-a înființat școala normală de la Sibiu cu un curs de o lună a câte 11 ore/săptămână.
Curriculum la decizia școlii – factor de motivație pentru o învățare de calitate
Interdisciplinaritatea implică stabilirea și folosirea unor conexiuni între limbaje explicative sau operații, cu scopul diminuării diferențelor care apar între clasicele discipline de învățământ. Predarea și învățarea unei discipline presupune perceperea secvențială a realității unice, transformând-o astfel în una artificială. Din acest motiv este necesară realizarea unor conexiuni între anumite discipline școlare, pentru o percepere unitară și coerentă a fenomenelor străbătute. În înfăptuirea unui învățământ modern, formativ, considerăm predarea-învățarea interdisciplinară o condiție importantă. Corelarea cunoștințelor de la diferitele obiecte de învățământ contribuie substanțial la realizarea educației elevilor, la formarea și dezvoltarea flexibilității gândirii, a capacităților de a aplica cunoștințele în practică, la fixarea și sistematizarea acestora, o disciplină ajutând-o pe cealaltă să fie mai bine însușită.
Rolul metodelor bazate pe interacțiune în dezvoltarea inteligenței emoționale
În societatea contemporană idealul educațional este integrarea în societate, ceea ce asigură cadrul dezvoltării personalității, modele de gândire și de comportamente, relații interpersonale, mijloace de trai. Individul este dependent de cadrul social, viața sa depinde de societatea în care trăiește, devine „parte” a acesteia. Adaptarea individului la mediu se realizează prin sistemul de educație atât prin elemente cognitive cât și prin elemente non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenței includ factori de ordin afectiv, personal și social, fiind esențiale pentru reușita în viață.
Emoții motivaționale și rolul lor în învățare
Uneori, motivația pare să fie acel element magic care face diferența dintre succes și eșec în procesul de învățare. În realitate, motivația este strâns legată de emoțiile pe care le experimentăm atunci când încercăm să învățăm ceva nou. Emoțiile motivaționale sunt acele trăiri afective care impulsionează individul să acționeze într-un anumit fel, fie pentru a atinge un scop dorit, fie pentru a evita o consecință negativă. Acestea joacă un rol esențial în învățare, influențând nu doar dorința de a acumula cunoștințe, ci și calitatea procesului educațional în sine.
Lectura psihoeducativă ca instrument de prevenție și intervenție a violenței școlare
Poveștile psihoeducative sunt un instrument folosit în intervențiile psihologice, educaționale și terapeutice pentru a ajuta copiii și adulții să înțeleagă și să gestioneze diverse aspecte emoționale, comportamentale sau sociale. În activitățile educaționale prin care ne propunem să formăm caracterul copiilor, să le dezvoltăm gândirea critică și să le transmitem valori, lectura poate fi instrumentul ce leagă, precum o baghetă magică, obiectivele noastre didactice de universul copiilor. Abordarea pe care o propunem este denumită în literatura de specialitate internațională „book based approach” și presupune tratarea globală a unei tematice, pornind de la o poveste.