Dinamismul dezvoltării societății determină școala să-si reorienteze acțiunile în vederea pregătirii unui om care să fie capabil să facă față unei societăți situate într-o continuă schimbare, om care să se adapteze la aceste schimbări, printr-o învățare continuă. Astfel, învățământul și-a accentuat funcțiile formative în perspectiva educației permanente, de pregătire „a fiecărei persoane în acord cu posibilitățile, înclinațiile și aspirațiile ei, valorificarea optimă a potențelor, aptitudinilor și atitudinilor creatoare ale omului”[1].

Datorită permanentelor schimbări ale societății actuale învățământul românesc a suportat o serie de schimbări. Una dintre importantele schimbări ale procesului de învățământ a suporta-o evaluarea. Astăzi, evaluarea nu mai este tratată în mod izolat, ea face parte dintr-un tot, este parte integrantă a procesului de predare-învățare. C. Cucoș insistă asupra acestui subiect, susținând că: „…evaluarea nu trebuie înțeleasă ca o etapă supraadăugată sau suprapusă procesului de învățare, ci constituie un act integrat activității pedagogice”[2].

Evaluarea a înregistrat progrese mai ales în legătură cu perfecționarea mijloacelor și tehnicilor de măsurare a rezultatelor școlare, promovarea unor modalități care permit emiterea unor judecăți de valoare obiective privind randamentul școlar, dar și cu ameliorarea activității și stimularea elevilor în vederea învățării. Simpla verificare a cunoștințelor acumulate de elevi și și notarea de către învățător nu mai poate însemna evaluare, aceasta extinzându-se la evaluarea întregului proces, a modului în care s-a desfășurat activitatea, dar și luarea unor măsuri ameliorative în vederea îmbunătățirii procesului de predare-învățare-evaluare.

În vederea creșterii randamentului procesului de învățământ, este necesară o proiectare riguroasă a activității didactice și a evaluării, care trebuie să aibă în vedere:

• Sistematizarea cunoștințelor;
• Urmărirea realizării obiectivelor propuse;
• Respectarea particularităților individuale și de vârstă ale elevilor prin tratarea diferențiată a acestora;
• Comunicarea imediată a rezultatelor obținute prin evaluare formativă, ceea ce duce la stabilirea unor decizii pentru înlăturarea lipsurilor constatate;
• Argumentarea calificativului acordat într-o manieră în care elevul să conștientizeze gradul de realizare a sarcinii și să se autoevalueze.

Precum știm, evaluarea are un rol important în formarea personalității elevului, iar de rezultă responsabilitatea învățătorului în formarea personalității acestuia. Relația dintre învățător și elev duce, în timp, la formarea unei imagini despre sine a elevului, prin prisma atitudinii pe care cadrul didactic o are față de elev. Tot atitudinea dascălului determină motivația elevului față de școală, față de învățare. Astfel, un învățător poate induce elevului o stare de satisfacție sau insatisfacție, utilizând o gamă de exprimări valorice precum: „bine”, „corect”, „bravo”, „poți mai mult”/ „greșit”, „incorect”, „inexact”.

Un dascăl poate încuraja sau inhiba originalitatea elevului, creativitatea acestuia, inițiativa lui. Cu cât relația dintre învățător și elev este mai apropiată, mai caldă, cu cât sistemul de evaluare este mai flexibil, se poate ajunge la formarea și încurajarea unor atitudini libere, active, creative. La capătul opus, un dascăl prea riguros poate dezvolta la elevii săi spirite ezitante. Inhibate, neîncrezătoare în forțele proprii.

Prin furnizarea informațiilor necesare reglării și ameliorării activității de învățare, prin adoptarea măsurilor corespunzătoare, evaluarea este un act absolut necesar în procesul didactic. Ea trebuie să fie prezentă permanent în activitatea didactică, într-o relație strânsă cu predarea și învățarea. Prin activitatea de evaluare se por cunoaște rezultatele activității didactice desfășurate, astfel încât să se poată lua măsuri în vederea desfășurării procesului de învățare în etapele următoare. Pentru a face posibilă ameliorarea activității, luarea de măsuri nu trebuie să vizeze doar rezultatele obținute de elevi, ci toate componentele procesului didactic în întreaga activitate.

Societatea are nevoie de oameni destoinici, capabili să facă față schimbărilor, capabili să se integreze, să fie utili acesteia. Școala are menirea de a forma oameni de bază ai societății, oameni care, atunci când întâlnesc diverse obstacole în viață, să aibă capacitatea să le depășească în mod demn.

Pentru aceasta, este necesar ca fiecare persoană să-și depisteze greșelile din timp, să constate cauzele acestora și să-și regleze activitatea astfel încât să poată merge mai departe. Învățătorul este principalul formator al unui astfel de individ. El este cel care pune bazele formării personalității unui elev, deoarece are posibilitatea formării deprinderilor de bază de la vârste fragede. Acest lucru îl poate înfăptui prin întreaga sa activitate psihopedagogică. Procesul de evaluare este deosebit de important în formarea unui copil, iar cea mai eficace formă de evaluare este evaluarea formativă, acesta fiind cea care are rol de ameliorare, asigurând un feedback imediat, determinând, în același timp, relații de colaborare între elevi și profesor.

Bibliografie
1. Oprescu, N. – (1998), Pedagogie – bazele teoretice, Editura România de Mâine; București, p.27
2. Cucoș C. – (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iași, p.368