Genul și limbajul în învățământul preuniversitar

Limbajul pe care îl utilizăm determină limitele a ceea ce poate fi gândit și interpretează realitatea în care trăim. Percepțiile noastre despre lumea naturală și cea socială sunt determinate de limbajul pe care îl folosim și sunt deci dependente de el. Se poate astfel spune că limba este cea care codifică și construiește realitatea socială. Ea reprezintă unul din mijloacele prin care se constituie și se instituie genul (ca proces social continuu), iar analiza practicilor lingvistice nu face decât să reflecte construcția normativă a genului la toate nivelurile socialului.
A fi femeie sau a fi bărbat face ca limbajul pe care îl uzităm sau e uzitat când se vorbește cu sau despre noi să fie diferit, impregnat cu o ideologie de gen. Limbajul reflectă și promovează diviziunile de gen în societate. Departe de a depinde doar de facultățile cognitive înnăscute ale oamenilor, limbajul (și implicit uzul lingvistic) e o practică socială ce ține de istoria și condițiile de viață ale vorbitorilor. Învățământul preuniversitar devine ofertant pentru analiza diverselor tipuri de discurs, oferind, prin actanții săi, posibilitatea înțelegerii modului în care limbajul propune/impune diferite steretipuri de gândire și de comportament social.

În interacțiunea limbă-gen, puterea reprezintă un factor important. Luând forma unei practici sociale, limbajul funționează în reproducerea structurilor și raporturilor sociale. De aceea, analiza lui include studiul relațiilor dintre: discurs, dominanță, putere, inechități sociale.

Teoriile feministe reușesc să stabilească o diferență între conceptul de putere și cel de dominanță. Dacă primul presupune controlul membrilor unui grup asupra membrilor altui grup (de exemplu, puterea unui stat), cel de-al doilea înglobează forme de putere diferite de formele acceptate și legitimate (de exemplu, dominația albilor asupra negrilor, a bărbaților asupra femeilor). Accesul la discurs, ca resursă socială care instrumentează dominația, e ievitabil legat de puterea socială (cu cât accesul la diferitele tipuri de discurs e mai mare, cu atât influența grupului care are acces e mai pregnantă). Limba devine astfel, pe de o parte, instrument social care menține și promovează dominația masculină, iar pe de altă parte, mijloc de rezistență a femeilor împotriva opresiunii patriarhale. Prin urmare, modul de a vorbi al femeilor nu e legat intrinsec de genul lor, ci de poziția socială subordonată pe care o au în raport cu bărbații, poziție în care variabila – cheie este puterea.

Adeptele paradigmei diferenței susțin că modurile de a vorbi ale femeilor reflectă trăsăturile sociale și lingvistice ale subculturilor specific feminine în care ne petrecem primii ani de viață. La fel, modurile de a se exprima ale bărbaților sunt marcate de trăsăturile sociale și lingvistice ale subculturilor specific masculine în care își petrec primii ani de viață. Astfel că, diferența dintre cele două moduri de vorbire este diferența dintre vorbitorii a două culturi diferite care nu sunt familiarizați cu obiceiurile și normele specifice fiecăreia. Statutul subordonat al femeilor se reflectă atât în limbajul folosit de ele, cât și în limbajul folosit când se vorbește despre ele. Microstructurile limbajului au legătură cu macrostructurile genului social. Sensurile fiind construite social, ele reflectă concepțiile grupului dominant. Se conturează astfel două tipuri de discurs, aparținând celor două genuri sociale : discursul masculin și discursul feminin. O analiză pertinentă a lor ne oferă instrumente puternice și în același timp subtile de evidențiere a manifestărilor cotidiene ale problemelor sociale în comunicare și interacțiune. Discursul masculin este caracterizat de o organizare logică mai coerentă, o argumentare clar condusă, o concentrare mai mare asupra subiectului discutat, folosirea unor strategii retorice (precum întrebările retorice) , capacitate mai mare de abordare a gândirii abstracte, formularea cocluziilor concrete. De cele mai multe ori, acest tip de discurs este asociat vieții publice. De cealată parte, discursul feminin ( unul al domeniului privat ) este constituit dintr-un limbaj al emoțiilor, al vieții domestice, favorizând aluzia și eufemismul și evitând orice teorii abstracte.

La nivelul conversației, femeile se încadrează într-un stil „comunitar” (întrerup mai puțin, pun mai puține întrebări, folosesc mai puține imperative, utilizează mai multe răspunsuri minimale – da, hmm!), în vreme ce bărbații adoptă un stil „competitiv”. În retorica feministă a apărut de curând conceptul de „genderlect” pentru a defini orice formă de discurs care e identificat cu unul dintre genuri. Robin Lakoff propune o analiză a „limbajului femeilor”, trasându-i următoarele note definitorii: slăbiciune, politețe excesivă, nesiguranță (toate născute dintr-o lipsă de încredere în ele însele), prevalența formelor eufemistice, indirecte, superpoliticoase, evitarea limbajului trivial, uzitarea așa-numitelor „bariere” („hedges”) –știi, ei bine, un fel de, preferința pentru intensificatorul atât de, pentru adverbele de tipul extrem de, foarte, pentru întrebările de confirmare de la sfârșitul propozițiilor (tag-questions) – nu-i așa?, nu? (trebuie spus că femeile apelează la astfel de întrebări nu pentru a indica nesiguranța sau lipsa de încredere în sine, ci pentru a exprima solidaritatea cu persoana cu care vorbesc, încurajând interlocutorul), intonația specifică, crescătoare, de tip interogativ pentru enunțurile afirmative, accentul emfatic folosit excesiv, ezitarea verbală frecventă. La categoria limbajului non-verbal, gesticulează mai mult și sunt adeptele contactului vizual cu partenerul de discuție.

Limba, ca sistem simbolic de interacțiune, nu doar că reflectă relațiile de putere, dar le și promovează. Ea trebuie studiată în corelație cu alte sisteme simbolice, în care noțiuni precum status, apartenență etnică, educație să nu mai fie considerate niște simple variabile sociologice care acționează independent de gen. Diferențele dintre ceea ce s-a numit „limba femeilor” și „limba oficială” (asociată tradițional cu bărbatul) sunt diferențe ce țin de uzajul limbii. Ele trebuie conjugate nu doar cu genul, ci și cu alte variabile sociologice perceptibile la nivelul oricărie situații de comunicare. Genul nu mai este privit ca o entitate statică, o variabilă fixă, derivată automat din identitatea celor care produc discursul, ci ca un construct social și cultural ce variază și în funcție de grupul social cărora le aparțin autorii de discurs. De aceea, analiza limbii ca practică socială gender-izată/ gen-izată aduce o lumină nouă asupra modului în care ideologiile de gen sunt reproduse (uneori chiar conservate) într-o societate. Construcțiile culturale ale comportamentelor lingvistice sunt ele însele surse de putere care sunt acceptate sau negate într-o discuție pentru că legăturile de gen, status și practicile lingvistice nu sunt naturale, ci construite cultural.

Bibliografie
DEWITT, Michael, STERELNY, Kim, Limbaj și realitate. O introducere în filosofia
limbajului, Iași, Polirom, 2000.
DRAGOMIR, Otilia, MIROIU, Mihaela, Lexicon feminist, Iași, Polirom, 2002.
MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării – principii, modele, aplicații,
București, Tritonic, 2003.
McQUAIL, Denis, Comunicarea, Iași, Institutul European, 1999.
ȘTEFĂNESCU, Doina-Olga, Dilema de gen a educației, Iași, Polirom, 2003.