Forme de organizare a învățării

Dinamica solicitărilor apărute în societate, în ceea ce privește procesul de educație, au determinat schimbări multiple ale formelor de organizare a învățării, acestea fiind adaptate de-a lungul timpului conform diferitelor etape sociale, având implicații directe asupra finalităților educației, metodologiei didactice, conținuturilor și nu în ultimul rând, asupra condițiilor de desfășurare a activităților de predare-învățare-evaluare. În pedagogia contemporană sunt promovate multiple forme de organizare a procesului instructiv-educativ, caracterizate prin diversitate, elasticitate și suplețe în organizare și desfășurare, respingându-se ideea unei încorsetări a lecției în anumite structuri rigide care să conducă la uniformizare și formalism. În acest sens, direcția principală în vederea modernizării lecțiilor este dată de renunțarea la aceste structuri prestabilite care îngrădesc cadrul didactic și adoptarea unor atitudini creatoare în organizarea actului de predare-învățare-evaluare.

Formele de organizare a procesului de învățământ fac referire la numeroase aspecte, precum:

• gruparea elevilor și modurile de formare a colectivităților școlare (dimensiune, vârstă, nivel de pregătire, durată);
• organizarea conținutului instruirii pe discipline, pe ani școlari, cu respectarea planului cadru;
• structurarea programului de desfășurare prin îmbinarea activității frontale cu activitatea pe grupuri și activitatea individuală a elevilor;
• desfășurarea activităților didactice sub formă de lecții, respectând orarul;
• tipurile de relații ce se creează între profesor și disciplinele predate, între cadrul didactic și elevi și între elevi.

Chiar dacă formula tradițională a învățământului, organizat pe clase și lecții, a devenit emblematică, dovedindu-se încă valabilă, criticile procesului lent de modernizare a școlii nu au întârziat să apară. În contextul acestor critici au fost conturate noi modalități de organizare și desfășurare a activității didactice:

• activități practice și jocuri bazate pe interesele spontane ale elevilor („learning by doing” – J. Dewey);
• individualizarea totală a învățământului, folosind o programă unică (Planul Dalton);
• desfășurarea activității în clase organizate pe discipline (Sistemul Winnetka);
• organizarea activității pe „centre de interes” (O. Decroly)
• organizarea activității pe grupe de elevi (Planul Jena)

Dacă este să urmărim o clasificare actuală a modalităților de organizare a activităților didactice, ne sunt propuse trei ipostaze, fiecare dintre ele integrând la rândul ei alte activități specifice:

• activități frontale: lecții, activități din cabinete școlare, ateliere, laboratoare, vizionarea de spectacole, vizita didactică, excursia didactică;
• activități pe grupe dirijate: concursuri, dezbateri, vizite în grupuri mici, întâlniri cu specialiști dintr-un anumit domeniu, cercurile de elevi, meditații, consultații;
• activități individuale: munca independentă, studiul individual, temele pentru acasă, compuneri, lucrări practice, studiul în bibliotecă, elaborarea de portofolii.

Analiza pedagogică a acestor tipuri de organizare a activității instructiv-educative a demonstrat că acestea prezintă atât unele avantaje, cât și dezavantaje.

În ceea ce privește activitățile frontale, acestea vin în sprijinul societății de astăzi, prin cheltuieli mai mici atât din partea părinților, cât și din partea statului, valorificând resursele învățării sociale. Din punct de vedere pedagogic, activitatea frontală urmărește realizarea unor obiective prin însușirea de către elevi a unor cunoștințe de bază aferente fiecărei discipline prevăzute în planul cadru de învățământ. Criticile aduse activităților frontale, precum că nu ar promova colaborarea dintre elevi, că nu ar încuraja munca independentă, gândirea creativă și că i-ar obișnui pe elevi să primească totul „de-a gata”, au făcut ca profesorii să recurgă tot mai des în activitatea didactică la activitățile pe grupe și în perechi.

Activitățile pe grupe constau într-o grupare a elevilor ținând cont de anumite criterii, combinând astfel efortul și inteligența individuală cu eforturile și inteligențele celorlalți copii din grup. Cadrului didactic îi revine misiunea de a-i consilia pe elevi, de a-i îndruma și de a-i monitoriza în activitatea desfășurată. Eficiența acestor tipuri de activități este confirmată printr-o mai bună înțelegere a conținuturilor de către elevi, prin faptul că se încurajează învățarea prin cooperare, prin reflecție, elevii fiind sprijiniți să asimileze cunoștințe noi printr-o procesare activă a informațiilor.

Activitățile individuale presupun ca sarcina didactică să fie realizată de către fiecare elev independent. Printre beneficiile acestei forme de organizare, putem menționa faptul că dezvoltă încrederea în forțele proprii, responsabilizează elevii, sprijină originalitatea, inițiativa și creativitatea, susține capacitatea de concentrare a elevilor. Privită ca o modalitate de organizare optimă pentru a le forma elevilor tehnici de muncă intelectuală, profesorului îi rămâne rolul de a aprecia rezultatele obținute de aceștia și de a le forma în timp capacități de autoevaluare.

În literatura de specialitate, se face distincția între conceptele de „formă de organizare a procesului de învățământ” și „formă de organizare a colectivului de elevi”.

Organizarea procesului de învățământ reprezintă o activitate complexă de asigurare ordonată, coerentă, disciplinată, rațională și eficientă a activităților didactice, a forțelor și mijloacelor umane și a resurselor materiale necesare punerii în scenă a componentelor esențiale ale procesului de învățământ: obiective, conținuturi, strategii didactice, evaluare și îndeosebi a tuturor formelor de activitate didactică (Bontaș, I., 1994). Privită din această perspectivă, organizarea procesului de învățământ face referire la cadrul funcțional și structural în care are loc desfășurarea propriu-zisă a activităților de predare-învățare-evaluare.

Forma de organizare a clasei se referă la „modul/ maniera de lucru în care se realizează activitatea binomului profesor-elev” (Ionescu, M. & Radu, I., 1995). Aceste forme de organizare a colectivului de elevi reprezintă elemente constituente ale strategiilor didactice folosite în cadrul diferitelor forme de organizare a procesului de învățământ. Creativitatea și dinamica activităților instructiv-educative sunt imprimate de modul de combinare și utilizare a formelor de organizare a clasei, care trebuie să fie adecvate situației concrete de învățare, indiferent de modalitatea prin care sunt transpuse în practică. Astfel, formele de organizare a colectivului de elevi pot fi  (Albulescu, I., & Catalano, H., 2020):

• organizarea frontală a activității elevilor – cadrul didactic transmite informații, explică, demonstrează, dirijează activitatea elevilor, iar aceștia rezolvă sarcinile de instruire comunicate de către profesor;
• organizarea pe grupe a activității elevilor  – profesorul conduce și îndrumă activitatea unor grupe alcătuite din câte 5-6 elevi, ai aceleiași clase și care urmăresc realizarea anumitor obiective ce pot fi identice sau diferite de la o grupă la alta;
• organizarea în perechi a activității elevilor  – presupune activitatea a doi elevi, ce pot fi stabiliți fie de către profesor, fie de către colegi, într-un mod aleatoriu sau urmărind anumite criterii bine precizate;
• organizarea individuală a activității elevilor – poate fi realizată prin sarcini de instruire comune pentru toți elevii, prin sarcini de lucru diferențiate pe grupe de nivel sau prin teme personalizate pentru fiecare elev;
• organizarea combinată a activității elevilor – se referă la îmbinarea a două sau mai multe forme prezentate mai sus, în funcție de competențele specifice și obiectivele operaționale urmărite.

În ciuda tuturor criticilor, lecția a rămas principala modalitate de desfășurare și organizare a activităților didactice, aflându-se într-un proces de adaptare continuă la exigențele contextului pedagogic. Ioan Cerghit (1988) remarca faptul că lecția este definită ca formă a procesului de învățământ, subliniind că ea este „ceva mai mult decât o formă sau un cadru de organizare a instrucției, căci presupune mecanisme și legități de structurare și funcționare ce trebuie bine cunoscute”.

Putem conchide că realizarea tuturor activităților care vizează formarea de abilități și dezvoltarea de capacități prin procese și procedee menite să asigure o continuitate în învățare, o integrare a cunoștințelor dobândite în cadrul structurilor cognitive, susținând astfel varietatea conținuturilor și asigurând trăinicia cunoștințelor învățate, pot fi îmbinate și alternate în modalități variate. Rămâne prin urmare rolul primordial al profesorului în a alege forma de organizare a învățării și metodele potrivite, astfel încât acestea să îl conducă spre atingerea scopului final, realizarea finalităților curriculare.

Bibliografie

1. Albulescu, I., Catalano, H., (2020). Sinteze de pedagogie generala. Ghid pentru pregatirea examenelor de titularizare, definitivat si gradul didactic II, București: Editura Didactica Publishing House
2. Bontaș, I., (1994). Pedagogie, București: Editura All.
3. Сеrgіt, І., Vlăѕсеanu, L., сооrd., (1988). Сurѕ dе pеdagоgіе, Buсurеștі: Unіvеrѕіtatеa Buсurеștі.
4. Cristea, S., (2017). Formele de organizare a instruirii/ procesului de învățământ, București: Editura Didactica Publishing House.
5. Ionescu, M., Radu, I., coord., (1995). Didactica modernă, Cluj-Napoca: Ed. Dacia.