Forme de organizare a activității didactice

Necesitatea activizării elevilor prin folosirea unor metode stimulative şi accentuarea caracterului formativ al învăţământului au generat noi căutări şi preocupări vizând descoperirea unor noi forme de organizare a învăţământului, cât mai adecvate şi mai eficiente.

Unele din aceste forme au întrunit o adeziune mai largă, ca, de exemplu:

1. Sistemul lucrului (activităţii) în echipă constă în organizarea şi desfăşurarea activităţii de învăţare sau de rezolvare a unor sarcini, prin cooperarea şi ajutorul reciproc între membrii grupului de elevi. Acest sistem are următoarele avantaje:

  • constituie o şcoală şi, totodată, cadrul favorabil al muncii intelectuale, prin: activizarea elevilor în procesul învăţării; schimbul de informaţii şi tehnici de lucru (dialog liber, apărarea punctelor de vedere proprii, respectul opiniei altuia); înţelegerea responsabilităţilor în cadrul grupului, educarea motivaţiei învăţării.
  • constituie cadrul cel mai prielnic pentru educarea creativităţii elevilor: ,,productivitatea şi creativitatea gândirii este mai mare în condiţiile rezolvării în grup a problemelor, decât în condiţiile rezolvării lor individuale”.
  • contribuie la socializarea elevilor, formându-le priceperi şi deprinderi de muncă în echipă şi, implicit, de respectare a disciplinei muncii; prin activitatea comună, vizând rezolvarea unor sarcini şi scopuri comune, se formează spiritul de solidaritate şi întrajutorare, dorinţa de cooperare, respectul şi stima reciprocă.

Problemele care apar în legătură cu aplicarea acestui sistem sunt: strategia formării grupurilor (omogene, eterogene); intervenţia discretă, sugestivă sau directă a propunătorului; stabilitatea grupurilor; natura sarcinilor (sarcini unice sau diferenţiate). În şcoala românească se practică, în cadrul unor lecţii, constituind o modalitate de activizare a elevilor şi de tratare diferenţiată a lor .

2. Sistemul organizării învăţământului cu predare de către echipe de propunători (eng. team-teaching). Acest sistem constă în organizarea elevilor în grupe variabile, în raport cu specificul activităţii la care participă: grupe mari, care pot cuprinde două sau mai multe clase, se constituie atunci când li se prezintă prelegeri, conferinţe, proiecţii, etc.; grupe mici se constituie în funcţie de interesele şi nivelul de pregătire a elevilor, atunci când activităţile la care participă impun o astfel de organizare (discuţii, referate, lucrări practice); studiu individual, când activitatea rămâne în sarcina elevului pentru a fi rezolvată.

Avantajul acestui sistem constă în faptul că asigură o mare flexibilitate în alcătuirea grupelor de elevi şi a orarului şi în posibilitatea pe care o oferă elevilor de a participa, succesiv, la toate cele trei forme de activitate, fiecare din ele având un rol instructiv-educativ specific. Este un sistem costisitor, prin baza materială solicitată, cu aplicare restrânsă, iar în ţara noastră nu a fost adoptat până în prezent.

3. Sistemul organizării învăţământului în cabinete, muzee, ateliere şcolare este o formă de modernizare a învăţământului şi, implicit, de sporire a eficienţei sale. Practicarea acestui sistem nu implică desfiinţarea clasei de elevi, ci, dimpotrivă, oferă largi posibilităţi ca activitatea acesteia să se desfăşoare în forme variate: în colectiv, pe echipe, individual – în funcţie de specificul activităţii şi al obiectului de învăţământ.

Practica şcolară a demonstrat că o combinație optimă a acestora – sistemul mixt – prezintă avantaje:

  • în primul rând, acest sistem oferă posibilitatea formării mai eficiente, prin utilizarea mijloacelor tehnice moderne şi a altor materiale didactice, facilitând, totodată, însuşirea lor temeinică de către elevi;
  • prin aparatura, instalaţiile, materialul documentar cu care sunt înzestrate acestea, creează mediul adecvat studierii fiecărui obiect de învăţământ şi cultivă la elevi interesele şi dorinţa de cunoaştere, curiozitatea ştiinţifică; laboratorul, cabinetul reprezintă un mediu adecvat substanţei, având, de jur-împrejur, obiecte, scheme şi exponate care îl transportă, din capul locului, pe elev în mediul istoriei, geografiei sau ştiinţei predate;
  • creează condiţii optime pentru activizarea elevilor în procesul de educație, pentru însuşirea cunoştinţelor prin acţiunea nemijlocită asupra obiectelor cunoaşterii;
  • creează condiţii favorabile pentru individualizarea procesului de învăţare; fiecare elev poate lucra la aparatul lui, poate cerceta – în mod independent şi în ritm propriu – un anumit obiect, fenomen sau proces;
  • familiarizează elevii cu tehnica modernă, cu metodele şi tehnicile de cercetare ştiinţifică;
  • activităţile desfăşurate cu elevi în cadrul atelierelor, laboratoarelor, muzeelor sau cabinetelor şcolare contribuie la dezvoltarea şi afirmarea aptitudinilor şi capacităţilor lor creatoare, asigurând, astfel, premisa necesară unei orientări şcolare şi profesionale adecvate; cercetătorii didacticii şcolare se impun, tot mai mult, prin adoptarea unor noi forme de organizare a procesului de instrucţie şi educaţie: instruirea pe grupe/ clase de nivel, instruirea asistată de calculator, sistemul modular.

Şcoala românească practică frecvent sistemul mixt, în sensul că activitatea din cabinete, muzee, laboratoare şi ateliere şcolare se îmbină cu cea desfăşurată în clasa de tip tradiţional,  asigurându-se, astfel, activităţii didactice mai multă supleţe şi un mai pronunţat caracter diferenţiat – în funcţie de tipul şi profilul şcolii, de specificul obiectului de învăţământ, de particularităţile de vârstă ale copiilor .

Bibliografie
1. CERGHIT, I., Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.
2.  FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
3. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.

 

Accesări: 309

Articole asemănătoare