Formarea și dezvoltarea abilităților sociale ale preșcolarilor se realizează prin intermediul interacțiunilor de natură pozitivă cu colegii. Interacțiunea copilului cu ceilalți copiii se dezvoltă pe parcursul a mai multor etape, fiecare etapă fiind reprezentată de caracteristici specifice particularității de vârstă a copilului.

La vârsta de 3-4 ani, comportamentele non-verbale sunt cele mai des utilizate de copii pentru a comunica și pentru a se exprima, copilul acordă puțină atenție celorlalți copii din jurul său, preferând să se axeze mai cu seamă pe activitățile individuale, se evidențiază egocentrismul specific vârstei, manifestând dorința copilului de a se implica, fără consimțământul colegului său, în activitățile și sarcinile pe care le întreprinde acesta. Grupurile la această vârstă sunt formate din 2-3 copii.

La vârsta de 4-5 ani, comunicarea non-verbală este încă prezentă, dar începe să se manifeste, totodată, și comunicarea verbală, caracterizată prin îmbogățirea vocabularului copilului, apare competiția pe care copiii o resimt ca fiind un stimul motivațional în încercarea de a realiza o prestație mai bună decât cea a colegului.

La 5-6 ani, atât comunicarea non-verbală cât și cea verbală sunt mai pronunțate, lucru evidențiat prin capacitatea copilului de a cere acordul și a aștepta ca ceilalți copii să accepte ca el să facă parte din grupul lor, practic, din activitatea în care sunt angajați; în această etapă, crește componența grupului până la 4-5 membrii.

Există două categorii de personalități care, deși sunt la poli opuși din punct de vedere al abordării persoanelor din jurul lor, totuși întâmpină același tip de problemă când sunt puși în situația de a interacționa cu ceilalți copii.

O primă categorie se referă la copiii timizi, retrași, introvertiți care se inhibă în momentul în care sunt puși în situația de  a iniția discuții cu colegii. Prin urmare, latura lor emotivă reliefează existența unor dificultăți la nivelul capacității de a se integra într-un grup,  acești copii resimțind un impediment în a-și aborda colegii, chiar dacă este vorba doar de o simplă situație de joc. (Botiș, Mihalca, 2007)

Cea de-a doua categorie îi cuprinde pe copiii aflați în cealaltă extremă, adică cei opuși timizilor. Acești copiii prezintă dificultăți în ceea ce privește controlul propriului comportamnet, lucru evidențiat prin faptul că nu manifestă răbdare în ceea ce privește alăturarea lor într-un grup, ci, fără a fi invitați, se declară ca făcând parte din grupul respectiv. Acest fapt conduce la disturbarea situației de comunicare sau de joc în care se află copiii și distragerea atenției acestora de la activitățile în care sunt implicați. Copiii care fac parte din ambele categorii sunt respinși și marginalizați de către ceilalți copii, fapt ce le poate crea acestora experiențe negative pe baza cărora își vor clădi o percepție greșită asupra propriei persoane. (Kallay, Ștefan, 2007)

La vârsta preșcolarității, copilul trebuie ajutat în dezvoltarea capacității de a înțelege că în anumite contexte, la care va fi supus de-a lungul vieții, nu va fi îndeajuns să își mobilizeze doar propriile abilități implicate în rezolvarea unor situații problematice, ci va fi nevoie să ceară ajutorul persoanelor aferente domeniului în care copilul va confrunta dificultăți.

În ceea ce privește dezvoltarea abilităților de a cere și oferi ajutor, putem spune că acestea se dezvoltă treptat. Astfel, la 3 ani copilul se raportează mult mai des la a cere ajutor, mai cu seamă din partea adulților, ceea ce denotă faptul că încă există o reală dependență față de persoanele din jurul său. În schimb, la această vârstă, copilul nu exprimă dorința de a-i ajuta pe ceilalți din proprie inițiativă, ci doar în contextul în care îi este cerut copilului să manifeste acel comportamnet dorit, însă tot adultul este cel care îi cere acest lucru.

S-a constatat că în acestă perioadă copiii cer ajutor de 6 ori mai mult decât îl oferă, iar fetele sunt cele care manifestă dorința de a fi ajutate mai mult decât băieții, iar explicația care stă la baza acestei constatări este existența stereotipului conform căruia băieții trebuie să învețe să se descurce pe cont propriu, fără intervenția altor peroane. (Botiş,  Mihalca, 2007)

La vârsta de 5-6 ani, copilul începe să-și contureze independența, cererea de ajutor pare a se manifesta mai rar, astfel că preșcolarul începe a se detașa ușor de prezența necontenită a adultului care până atunci  îl ghida mereu. Apar schimbări și la nivelul abilităților de a oferi ajutor, copilul receptând în mod deliberat nevoia persoanelor din jurul său de a primi ajutor.

În opinia noastră, este necesar ca în grădinițe să se realizeze activități în cadrul cărora copiii să fie puși în situația de a-și forma și exersa abilitățile sociale premergătoare integrării în societatea din afara grădiniței, deoarece aceste activități pot lua chiar forma unor jocuri prin intermediul cărora copiii pot să-și dezvolte în mod deliberat acele abilități, fără a simți povara unei învățări statice.

Bibliografie

Botiş, A.,  Mihalca, L. (2007). Despre dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale copiilor,  fete şi băieţi, cu vârsta până în 7 ani. Buzău: Alpha MDN;

Kallay, E., Ștefan, C.A.(2007). Dezvoltarea competențelor emoționale și sociale la preșcolari. Ghid didactic pentru educatori. Cluj-Napoca: Editura ASCR