Școala şi familia constituie cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea personalităţii copiilor, iar procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Schimbările profunde care s-au produs în toate domeniile vieţii sociale au generat schimbări şi în cadrul familiei, schimbări care au dus, de multe ori, la deteriorarea relaţiilor dintre membrii familiilor şi au determinat apariţia şi exacerbarea unor fenomene negative, cum ar fi violenţa în şcolii, delicvenţa juvenilă, abandonul şcolar şi altele.

Familia este prima şcoală a copilului, ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia lui, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral, spiritual al acestuia. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modelele de conduită oferite de către membrii familiei.

Dar familia de azi se confruntă cu o multitudine de probleme deosebit de complexe, divorţul părinţilor, violenţa domestică, sărăcia şi educaţia precară a familiilor, apartenenţa la grupuri sociale  aflate în situaţie de excluziune socială, plecarea părinţilor la muncă în străinătate,  care îşi pun amprenta asupra educaţiei copiilor.

Atunci când părinţii divorţează, copiii se cred vinovaţi, ei cred că au greşit cu ceva şi că, de aceea părinţii nu-i mai iubesc, iar acest lucru le creează probleme şi la şcoală. Dacă între părinţii intervin neînţelegeri, copilul începe să se frământe, îşi pune tot felul de întrebări, este neliniştit şi îşi simte sufletul încărcat, îşi pierde încrederea în familie, care reprezenta pentru el dragostea, securitatea, liniştea, nimic nu reuşeşte să-i mai reţină atenţia sau să-i trezească interesul. Chiar dacă vine în continuare la şcoală, este absent la ceea ce se petrece în jurul său, nu mai este atent la lecţii, nu mai învaţă şi, fireşte rezultatele la învăţătură vor fi slabe.

Starea economică precară a celor mai multe dintre familii, părinţi cu salarii mici, şomeri, împovăraţi de nesiguranţa zilei de mâine, condiţiile precare de locuit, dar şi o moralitate scăzută conduc de multe ori la insucces şcolar, la abandon sau chiar la o conduită antisocială.
Situaţia material – economică defavorabilă a populaţiei a generat migraţia masivă a cetăţenilor în scopul căutării unui loc de muncă bine remunerate. Deşi această tendinţă rezolvă într-o mare măsură problemele financiare, migraţia a determinat dificultăţi de realizare a funcţiei educative a familiei, contribuind la destrămarea ei temporară sau chiar definitivă. Lipsa unuia sau a ambilor  părinţi, eschivarea de la obligaţiile educaţionale conduce la carenţă afectivă relativă, relaţiile cu copilul fiind rare, intermitente, provizoriu rupte. Efectele carenţei afective sunt cu atât mai grave şi mai ireversibile, cu cât mai precoce şi mai durabilă este aceasta.

Incapacitatea de comunicare adecvată a părinţilor cu copiii sau lipsa de interes a părinţilor pot îndepărta copilul de părinţi. Dacă părintele nu ştie să răspundă cu delicateţe şi înţelepciune încercărilor copilului de a şi-l face confident şi de a-i cere sfatul în probleme mai delicate, cele mai bune intenţii ale părinţilor sunt sortite eşecului.

Într-o situaţie defavorabilă se află şi copiii din familiile monoparentale, precum şi copiii din centrele de plasament, fiind lipsiţi de influenţa adulţilor de la care învaţă arta afectivităţii. Cercetările din domeniu au relevant efectele negative ale carenţei afective: lipsa de asertivitate, anxietate, sentimental vinovăţiei, suspiciune în relaţiile cu adulţii, incapacitatea de a stabili relaţii sociale constructive etc. Copiii care se confruntă cu absenţa unuia sau ambilor părinţi trăiesc o stare de disconfort din cauza nesatisfacerii trebuinţelor de securitate şi susţinere socială.

Relaţiile şi climatul din familie sunt esenţiale în evoluţia psihică şi spirituală a copilului. Contactele defavorabile cu adulţii apropiaţi conduc la instituirea unei stări de disconfort, creează conştiinţa de pericol, de instabilitate, în anumite cazuri pot influenţa negative formarea personalităţii copilului: manifestarea nerăbdării, schimbarea frecventă a dispoziţiei, reacţii agresive, agitaţie.Deosebit de importante sunt relaţiile copilului cu mama, acestea prezentându-se ca un sistem de raporturi cu caracter motivaţional. Importante sunt, în special, valorile promovate de mamă în relaţiile cu copilul, atitudinea mamei faţă de copil şi interesele lui, rolul mamei în familie, modelele comportamentale pe care aceasta le demonstrează. Emoţiile negative ale mamei, precum şi relaţiile tensionate dintre părinţi sunt percepute de copil ca un pericol.

Având în vedere multitudinea şi complexitatea problemelor cu care familia se confruntă în etapa actuală, şcoala trebuie să găsească căi şi modalităţi prin care să-i ajute pe elevi şi părinţi să depăşească aceste dificultăţi, iar învăţătorul poate şi trebuie să aibă un rol important în acest sens.

Problema pe care trebuie s-o avem în vedere este aceea a relaţiilor dintre învăţător şi părinţii elevilor săi. Dar cum poate învăţătorul să realizeze acest lucru? Ce ar trebui să facă şi ce face pentru a construi o relaţie bună cu părinţii elevilor?

Răspunsul la aceste întrebări nu este nici simplu şi nici la îndemâna tuturor. Dacă în trecut, relaţia cu elevii şi cu părinţii era o relaţie de putere, bazată pe autoritatea conferită de diploma de învăţător, în prezent, această relaţie a căpătat o cu totul altă semnificaţie.

Astăzi, relaţia dintre învăţător şi părinte este o relaţie de egalitate, în care fiecare dintre parteneri oferă şi primeşte informaţii, fiecare învaţă de la fiecare. Modul cum învăţătorul ştie să interacţioneze cu părinţii influenţează tipul de relaţii ce se va stabili între aceştia. Pentru a avea o bună relaţie cu părinţii, învăţătorul trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte şi să încerce să le rezolve în aşa fel încât să-şi asigure reuşita.

În primul rând, trebuie să ştie să-i convingă pe părinţi că au un scop comun; acela de a le asigura o educaţie solidă copiilor, pentru a le asigura integrarea socială şi reuşita în viaţă, să-i facă pe aceştia să înţeleagă că numai prin colaborare şi efort comun vor putea realiza acest lucru.

În al doilea rând, învăţătorul trebuie să-i ajute pe părinţi să înţeleagă că şcoala este importantă pentru copii şi că, pentru a avea rezultate bune, ei trebuie să-i ajute în activitatea de învăţare, deoarece, numai dacă copilul înţelege că activitatea sa este importantă pentru părinţi, va avea o atitudine pozitivă faţă de învăţătură şi va obţine rezultate bune.

De asemenea, prin activităţile pe care le realizează cu părinţii, trebuie să contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţii tuturor elevilor, determinându-i pe aceştia să accepte că ceea ce contează cu adevărat sunt faptele pe care le fac şi nu nivelul de trai, gradul de instruire şi educaţie al familiei, grupul etnic sau religios de care aparţin.

Dacă învăţătorul a reuşit să construiască relaţii pozitive între elevii clasei, între fiecare elev şi părinţii săi, între părinţii tuturor elevilor, atunci şi relaţia sa cu părinţii va fi una pozitivă, care va asigura un climat favorabil educării elevilor şi obţinerea unor rezultate bune.