Deunăzi am citit despre o școală din SUA care, prin rebrandingul examenelor ca puncte de control și administrarea lor la fiecare două săptămâni, a înregistrat o scădere dramatică a anxietății de testare. Mai exact, profesorul de matematică al elevilor din clasa a cincea a făcut următoarea afirmație: „Elevii vin și întreabă dacă este o zi cu punct de control fiindcă sunt încântați de această zi!”. În loc să pară nervoși, îngrijorați sau dezamăgiți, elevii așteaptă cu nerăbdare zilele punctelor de control. Acest lucru a fost surprinzător dintr-un motiv evident: punctele de control sunt ceea ce obișnuiau profesorii de la acea școală să numească teste, iar acestea, actualmente, nu mai sunt pentru elevii școlii ocazii de stres, de frustrare sau de nemulțumire.

De la evaluare la puncte de control

În urmă cu doi ani, profesorii școlii au ajustat programul de evaluare, trecând de la un model tradițional, cu un test la sfârșitul fiecărei unități de învățare, la o evaluare  puțin mai mică, la fiecare două săptămâni sau cam așa ceva. În loc să testeze doar materialul curent, fiecare punct de verificare include atât subiecte actuale, cât și subiecte trecute, cu o cantitate suficientă de repetare, în special pentru cele mai importante abilități. În clasă, deseori se abordează idei/probleme mari, dificile, așa că scopul punctului de control nu este de a oferi posibilitatea copiilor de a se „juca” de-a evaluarea, fiindcă au multe alte șanse să se joace în alte contexte, ci de a arăta că aceștia stăpânesc conținuturile-cheie ale materiei.

Oferirea de puncte de control la fiecare două săptămâni i-a eliberat pe profesori de nevoia de a cronometra testele pentru a finaliza un anumit conținut. Treceau prin tot felul de contorsionări pentru a termina o unitate de învățare înainte de o pauză/ vacanță sau într-o zi anume, conform planificării doar ca să poată da testul la momentul potrivit. Mai important, obiectivul principal a fost să le ofere elevilor mai mult feedback și să obțină mai multe oportunități de a vedea progresul acestora. Se  experimentează, astfel, încorporarea mai multor practici de recuperare în clasă și se încurajează utilizarea testelor și a chestionarelor ca învățare, în loc să fie considere pur și simplu ca evaluare a învățării. Ideea este că elevii au acum  mai multe oportunități de a-și aminti o idee sau de a exersa o abilitate, întărindu-și memoria. Testele devin șanse de exersare a memoriei, o activitate inerent benefică, în afară de faptul că și profesorii ar putea învăța din ea. În loc de un examen, care a pierdut timp valoros pentru clasă, aceste puncte de control au oferit copiilor practica necesară, la fiecare două săptămâni.

Deși au anticipat o schimbare pozitivă în învățare, echipa de profesori nu se așteptau ca elevii  să o vadă ca pe o schimbare pozitivă în practică. Cea mai mare diferență între vechile lor teste și punctele de control este o reducere semnificativă a nivelului de stres al elevilor. Acum nu văd aceeași anxietate pe care am văzut-o adesea la testele  anterioare de matematică, chiar dacă acestea sunt aplicate frecvent și previzibil, având un format consistent, care poate îmbunătăți, de asemenea, nivelul de confort al elevilor.

Profesorii au mărturisit că petrec mult timp în clasa a cincea încercând să promoveze un mediu pozitiv. Încep anul cu stabilirea standardelor  matematice și încurajează o gândire de creștere cu privire la greșeli. Au chiar și o lună cu „greșelile preferate”, în care cu toții, inclusiv profesorii, împărtășesc momentele în care am greșit sau n-au făcut ceea ce poate trebuia, lăsând astfel să se înțeleagă că e firesc să greșești, atâta timp cât ai învățat ceva din aceasta. Dar anxietatea de performanță persistă, iar elevii folosesc adesea testele pentru a se judeca aspru.

Acest aspect se vede în felul în care șterg cu furie când nu sunt siguri sau când stau uitându-se cu tristețe la pagină, de parcă ar putea apărea în mod magic un răspuns. Acum, profesorii văd mai puține probleme ignorate și o scădere a anxietății.  Zilele punctelor de control nu sunt o petrecere, dar ajută întreaga comunitate educațională să depășească frustrările.

Evaluarea

Important este că școala a schimbat și modul în care au fost evaluate aceste sarcini. Profesorii nu evaluează punctele de control ca la teste. Nu există niciun  procent corect dat sau notă atașată. Notează doar locurile în care elevii greșesc și scriu comentarii care speră că vor fi utile atunci când elevii își corectează munca. Îi roagă  pe elevi  să revină și să-și revizuiască activitatea pe baza comentariilor făcute. Probleme similare reapar la punctele de control viitoare, astfel încât elevii au șansa de a învăța din revizuire.

Un elev poate să rateze un concept prima oară, a doua și uneori chiar și a treia oară când îl vede. Cu toate acestea, dacă mai târziu sunt capabili să-și demonstreze abilitățile în mod consecvent, se ia în calcul doar competența lor actuală. Acest lucru le oferă timp să se îmbunătățească, fără penalizare. Școala  nu atribuie note de litere la acest nivel de vârstă, dar, dacă ar avea nevoie să dea note, această abordare s-ar potrivi bine cu o abordare bazată pe standarde și s-ar adapta cu ușurință la punctarea rubricii.

Mai mult decât orice, acordarea unui punct de control în același stil, la fiecare două săptămâni, normalizează ideea de a face pauză și de a avea timp pentru a vedea unde se situează elevul și la ce trebuie să lucreze mai mult. Deoarece punctele de control sunt o combinație de materiale noi și mai vechi, copiii sunt capabili să răspundă la majoritatea întrebărilor destul de ușor, ceea ce stimulează un sentiment de realizare.

Cred că acceptarea de către elevi a punctelor de control frecvente este probabil în mare parte despre acel simț al competenței. În loc să se concentreze pe ceea ce elevii nu pot face, ea celebrează ceea ce au realizat.

Și de ce un elev nu ar aștepta cu nerăbdare asta?