Starea de bine – așa cum este definită în „Educație cu stare de bine” – reprezintă un construct complex, multidimensional care se referă la calitatea vieții școlare, deci ține de „calitatea vieții” pe care o are copilul în perioada școlarității. Omul are cea mai lungă perioadă a copilăriei, perioadă divizată în multe alte substadii, cu dimensiuni ale dezvoltării deosebit de complexe. Este nevoie de o îndelungată aplecare asupra studierii lor, mai ales pentru identificarea metodelor care să favorizeze dezvoltarea plenară a copiilor.

Astăzi s-a ajuns la o situație destul de neplăcută, aceea în care copilul este somat de părinte să obțină numai note bune, să fie cel mai bun, să știe de toate pentru că „Așa trebuie ca să reușească în viață!”. Toți tindem spre acest ideal „să reușim în viață”, dar o vom face în proprie manieră, nu așa cum își imaginează părintele pentru copil sau alți apropiați, care dau numeroase sfaturi, cu bună intenție. Aceste sfaturi sunt date în funcție de experiențele, de cunoștințele și de aptitudinile lor, în funcție de personalitate ca întreg. Nu se potrivește întotdeauna!

Atunci când copilul este constrâns să facă ceva, el va crea o barieră între sine și cel care îl constrânge. Este o reacție firească, de apărare, de opoziție, care nu duce nicidecum într-o direcție favorabilă lui.

Fiecare nivel în dezvoltarea ontogenetică a copilului presupune un alt tip de relaționare. Mai întâi arealul copilului este foarte restrâns, apoi se lărgește brusc iar factorii stresanți pentru copil sunt din ce în ce mai mulți și mai diversificați. Mergând la grădiniță, își lărgește mediul social, intră în relație cu alți copii care au un comportament, atitudine și limbaj diferite, ceea ce îl pune în  dificultate pe noul intrat în acest areal. Noul areal este , de fapt, mediul școlar în care puiul de om  îți va petrece destul de mulți ani.

J. A. Comenius spunea: „Pentru fiecare om, viața este o școală, de la leagăn până la mormânt”. Se mai afirmă că volumul de cunoștințe acumulate de omenire se dublează o dată la 10 ani, iar de la descoperire/ cunoaștere până la aplicarea noilor informații trece și mai puțin timp. Așadar, cred că școala/ organizația care se ocupă cu modelarea controlată a personalității copilului, viitorul adult, trebuie să își actualizeze componentele, astfel încât să aibă o influență adecvată asupra educabilului.

Cu referință la titlul lucrării, „Bunăstarea preșcolarului – preocuparea educatoarei”, trebuie spus că este important felul în care sunt trimise și receptate semnalele dintre copil și educatoare încă de la primul contact. Plecând din sânul familiei, din zona lui de confort, el intră în grădiniță cu numeroase anxietăți pe care educatoarea ar trebui să le înlăture pentru a-i putea recrea mediul confortabil. Cum? Educatoarea ar trebui să dispună de suficiente cunoștințe din domeniul psihopedagogic pentru a le utiliza pe cele potrivite copilului, deci trebuie să aibă expertiză.

Dar cum află ce i se potrivește? Simplu! Discută cu părintele, administrează chestionare pentru cunoașterea copilului și a familiei. Și iată cum se lărgește componenta umană, principala componentă în procesul de educație al copilului. La grădiniță, relația dintre copil și educatoare se bazează pe încredere, empatie, pe dragoste. Pentru aceasta copilul trebuie cunoscut, sprijinit în dezvoltarea sa, pe un fond saturat de dragoste.

Multe din comportamentele copiilor imită, mai mult sau mai puțin fidel, comportamentele adulților din imediata lor apropiere. Din propria experiență pot afirma că mulți dintre copii își corectează comportamentul antisocial. Henning Kohler afirma că el „face cunoștință cu valorile sociale pozitive prin faptul că adultul le aplică în prezența lui” (pag.33). Puterea exemplului este din nou adusă în prim-plan.

Comportamentele nedorite perturbă „liniștea”, armonia din grupă, mai ales o grupă cu 20 de copii, cu atât mai mult la o grupă combinată cu trei niveluri de vârstă. Starea de bine este dată și de sintalitatea grupului, de coeziunea lui iar aici nu se poate vorbi de așa ceva deoarece fiecare vârstă are un alt interes, o altă putere de concentrare a atenției ș.a.m.d. Atunci când un copil este agitat, violent, care încearcă să atragă sub orice formă atenția asupra lui, disturbă întregul grup iar ceilalți copii ies din starea lor de bine, devin și ei agitați, unii devin temători și au reacții foarte diferite.

Din nou, intervine profesionalismul educatoarei în a găsi sursa agitației copilului (poate fi starea de sănătate precară, conflictele familiale ori multe alte cauze). Pentru  aceasta comunică sincer, asertiv cu părintele, caută, găsește și aplică un remediu potrivit.
Mai ales  la grupa mică, legătura strânsă cu părintele ar trebui să ducă la crearea unei treceri line a copilului din mediul familial, în care totul s-a învățat instinctiv,informal, la un mediu formal, în care dezvoltarea holistă a copilului să se desfășoare în conformitate cu obiectivele prestabilite în cadrul curriculumului școlar.

Este destul de greu, pentru că în mediul familial, copilul se simte în siguranță, pe când , la intrarea în grădiniță aceasta dispare în mintea copilului. Mediul familial este cunoscut, este plin de căldură, de apropieri tandre, de nevoi și cerințe satisfăcute, pe când, noul mediu este străin, sunt mai multe reguli de respectat, este vorba de distanțare impusă uneori de către colegi, de respingeri, cerințele nu sunt satisfăcute imediat… Chiar dacă educatoarea și îngrijitoarea sunt alături de ei, nu pot să le satisfacă cerințele instant așa cum era acasă. Ei trebuie învățați să gestioneze situațiile și asta cere timp, exercițiu și multă îngăduință.

Și atunci, cum ar  trebui să fie sala de grupă, curtea, grădinița ca acest novice să se simtă bine , să vină cu plăcere aici, să caute compania educatoarei și a colegilor, să alerge la jucării, să caute compania colegilor, să inițieze jocuri și alte activități plăcute?

Iată că am ajuns la un alt punct important al temei propuse, acela al spațiului educațional pus la dispoziția copiilor, locul unde se acționează dirijat asupra personalităților lor. În cei douăzeci și șase de ani de experiență am încercat permanent să pun în aplicare recomandările din scrisorile metodice anuale primite la început de an școlar de la un nivel superior.

În cea mai mare parte a intervalului, am beneficiat de un spațiu  generos atât în interior cât și în exterior. La interior, am căutat să delimitez diferite zone de interes care au fost permanent dotate cu materiale, spun eu, adecvate. Chiar dacă nu au fost înnoite an de an, au fost atractive, la îndemâna copiilor, curate, conforme. Copiii, fiind de vârste diferite au învățat să le utilizeze unii de la alții – ceea ce a fost un atu – dar a existat și un ritm mai accelerat de uzură. Ca educatoare, a fost destul de greu să am permanent în atenție dotarea cu materiale distributive, să caut mereu noi surse de dotare. Din fericire totdeauna există oameni cu suflet mare, cărora le pasă de nevoile celorlalți.

Totuși, în ultimii ani, implicarea părinților în amenajarea spațiului educațional a devenit o rutină. Și… eu nu cred că această implicare a venit doar în urma solicitărilor ci din interesul sincer al părinților față de tot ceea ce înseamnă educația propriilor copii.

Consider că cel mai greu lucru este să reușești să ai o viziune clară, completă asupra a ceea ce vrei să faci. Cadrul curricular este trasat dar ține de implicarea educatoarei în organizarea spațiului (bineînțeles a conducerii școlii), în dotarea cu materiale. Cel mai important lucru este identificarea materialelor care stimulează copilul pe toate palierele.

Materialele puse la dispoziția copilului trebuie să atragă, să stimuleze creativitatea, să genereze dorința de a împărtăși cu ceilalți, de a se juca împreună. Ar trebui să fie suficiente astfel încât să nu genereze dispute nesfârșite; totuși nu trebuie să rămână neutilizate, uitate pentru că sunt din abundență. Din propria experiență, la grupele combinate, materialele , jucăriile puse la dispoziția copiilor își găsesc totdeauna un utilizator pentru că interesele copiilor sunt mult mai diverse decât la grupele omogene. Însă la activitățile comune/ obligatorii, este mult mai greu să planifici și să desfășori o activitate cu toate nivelurile sub acest aspect. Interesul copiilor pentru studiu este diferit, capacitatea de concentrare este mult diminuată la cei mici și atunci, același material, devine neinteresant pentru unii în timp ce altora le trezește imaginația.

Cu toate acestea, o bună organizare a spațiului dă satisfacție atunci când copiii nu se plictisesc niciodată, când niciun colț nu rămâne gol, când răsună permanent: „Doamna educatoare , te rog să mă ajuți!”, „Adriana, cum fac aici?”, „Doamna educatoare, mi-am murdărit rochița și mami o să mă certe!”, „Am să te spun doamnei că mi-ai luat jucăria!”, „Doamnaaa,…m-am lovit!”.Pentru mine înseamnă că prichindeii mei se simt în siguranță, știu că pot greși, știu că sunt ajutați la nevoie, știu că pot apela oricând la mine, știu că găsesc alinare la orice durere, în orice moment. Dar acestea sunt trebuințe primare. Atunci când aceste trebuințe le sunt satisfăcute, confortul psihic se instalează. Sub aspect socio -emoțional copilul atinge un nivel de dezvoltare care să îi permită să îndrăznească, să aibă încredere în ceilalți, să colaboreze, să găsească soluții neconflictuale, să-ți dezvolte autocontrolul emoțional, să-și înțeleagă emoțiile și pe ale celorlalți.

Odată ce încrederea în sine  crește, aceasta este cultivată prin activitățile de învățare dirijată. Un rol important îl are limbajul. Comunicarea prin limbaj oral, atât în componenta de ascultare și înțelegere, cât și în cea de vorbire, presupune mult exercițiu. Metodele și procedeele utilizate ar trebui să determine copilul să-și formeze un limbaj suficient de dezvoltat, cu un vocabular suficient de bogat și activizat încât să poată să se exprime clar, coerent, corect și expresiv. Henning Kohler ne sfătuiește să „învățați mici povestioare , pline de sens și de învățăminte care să trezească înțelegerea nu prin inermediul intelectului ci trecând prin prisma fanteziei. Căci puterea fanteziei ne încălzește până în vârful degetelor…”(pag.31)

Lectura, povestirile, citirea de imagini, conversațiile pe care le pot desfășura la grupă , multitudinea de cărți ilustrate de care dispun vin în întâmpinarea nevoii copiilor de a avea modele. Pentru ei nu este important dacă este basm sau legendă, poveste sau povestire, realitate sau fantezie . Acum copilul pune egal între formele de prezentare. Pentru el pisicuța vorbește ca o prințesă, trenulețul aționează ca un băiețel. Animismul gândirii sale îl ajută să interiorizeze, de fapt „ideea”. Mai târziu materializarea „ideii ” va depinde de contextele care se vor ivi pe parcursul întregii sale vieți.

Este important, totuși, ca educatoarea să capete un feedback supra felului în care a fost receptată informația pentru a clarifica aspectele  percepute eronat sau care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt totdeauna în concordanță cu preceptele morale acceptate ,la un moment dat, în evoluția societății care se schimbă extrem de repede. Odată ce copilul a înțeles mesajul, el poate transpune în joc ceea ce a înțeles, apoi să lărgească sfera de exprimare punând în scenă basmul, povestirea. Eu încurajez copiii „să pună pe hârtie” , să vizualizeze imaginile create în minte, să modeleze din plastilină personajele din basme… practic să exerseze propriul tip de inteligență, ducând astfel copilul în zona lui de confort. Totodată, simțindu-se confortabil, el aglutinează, trece de la reproducere, la creare, își dezvoltă imaginația creatoare, fantezia. Atunci când „opera” sa este apreciată de educatoare și de colegi, când sunt evidențiate aspectele pozitive, frumoase, când sunt apreciate de colegi, copilul atinge un nivel al stimei de sine mai înalt. El va găsi motivația necesară să încerce și să reușească și în alte domenii , neagreate până atunci.

Nu toți copiii pot ajunge la performanți ridicate, nu toți au interes deosebit pentru lectură și/sau pentru studiu dar, dacă educatoarea, ca fin observator, descoperă o zonă de interes, un câmp propice al copilului, ea poate interveni aici, prin activitățile de dezvoltare personală. Copilul poate urca pas cu pas treptele scării ce duce spre un alt nivel, necesar și suficient, pentru trecerea la ciclul primar – un alt ciclu de învățământ.

În ultimii ani s-a pus accent pe activitățile outdoor care aduc într-adevăr un plus pentru copii. Studierea plantelor, a insectelor, a păsărilor, etc.în mediul lor ar fi ideale dar acest tip de activități sunt destul de greu de organizat. Ba, mai mult, am observat că unii copii nu le agrează, se simt incomod. Copiii vin de acasă cu recomandarea să nu se murdărească, să nu-și zgârie pantofii, să nu-și deranjeze părul și așa mai departe, ceea ce este o reală problemă. Cred că este nevoie de o școală a părinților, mai întâi în acest sens, pentru a nu le mai insufla copiilor lor tot felul de temeri. Copiii nu sunt lăsați acasă să experimenteze lucruri destul de banale, iar la grădiniță, educatoarea întâmpină dificultăți în a-i determina pe copii să o facă.

Și totuși, copiii sunt atât de fericiți când „doamna” îi lasă să se stropească, să construiască ascunzișuri pentru șopârle din pietre și lemne, când aduc apă , udă florile și se udă și pe sine, când le rearanjează codițele după ce au alergat cu părul despletit sau îl aranjează ca al uneia dintre colege, când desenează cu cretă peste tot pe trotuar…, când se dau în leagăne muuuuult…, când sunt fericiți împreună și se supără când vine mami sau tati după ei…

Da, toate acestea denotă bunăstarea preșcolarilor! Acea stare de bine care îi  fac să mormăie în barbă când sună un clopoțel – convenția noastră – pentru că mai avem și câte o poezioară de învățat, sau un joc-exercițiu planificat de dimineață. Atunci lasă jucăriile, lasă jocul dezlănțuit pentru că au încredere că îl vor relua de unde l-au lăsat după activitatea propusă de educatoare. Ei fac asta pentru că așa „vom fi mai deștepți, vom ști mai multe, vom fi mai puternici, vom crește mari…!”.

Oare este suficient pentru bunăstarea copilului? Cred că nu! Este nevoie și de bunăstarea educatoarei pentru ca toate acestea să poată fi aplicate „ca la carte”. Dar despre asta  se discută mai puțin, este un alt subiect. Și totuși, afirm cu tărie  un singur lucru: dragostea, dăruirea, vocația pentru meseria de educatoare sunt suficiente pentru a crea o stare de bine preșcolarilor în orice sală de grupă.

Bibliografie
1. AKUON, AUDREY; PAILLEAU, ISABELLE, Învață altfel cu pedagogia pozitivă, Editura DPH, București, 2013;
2. GOLEMAN, DANIEL,Inteligența socială,Editura Curtea veche, București ,2007;
3. IONESCU, MIHAELA (Coordonator),Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, Editura Vanemonde, bucurești, 2010.
4. KOHLER, HENNING, Despre copii anxioși,triști și neliniștiți, Editura Univers Enciclopedic Junior,București,2013;
5. NEDELCU, ANCA; ULRICH HIGUM, CĂTĂLINA; CIOLAN,LUCIAN; ȚIBU, FLORIN- COORDONATORI, Educația cu stare de bine. După o rețetă româno-daneză, GhidRodawell, București,2018;