În contextul învățământului de astăzi, rolul și importanța cadrului didactic capătă o altă dimensiune datorită instruirii interactive, cât și a celei creative. Astfel, atmosfera pe care o creează profesorul în clasă reprezintă un factor cu influență majoră asupra comportamentului de învățare al copilului. Crearea climatului favorabil, a unei colaborări eficiente între profesori și preșcolari, o atmosferă caldă, afectivă, pozitivă, de exigență, dar și de înțelegere, de responsabilitate este o condiție esențială ce trebuie îndeplinită la activități.

A avea creativitate pedagogică înseamnă a deține una dintre aptitudinile esențiale ale personalității didactice. Cadrul didactic are rolul de a stimula efortul copilului, tendința acestuia de a fi original, inventiv, creativ. Atitudinea profesorului are un rol major în crearea unei atmosfere prielnice stimulării și dezvoltării învățării interactiv-creative.

Profesorul creativ dă libertate preșcolarilor să-și spună părerea promovând o atitudine deschisă, respectă opiniile celorlalți, le întărește convingerea că pot emite judecăți valoroase, îi antrenează în procesul de evaluare, le comunică criteriile de evaluare și le oferă timp suficient exersării. Pentru a stimula creativitatea copilului, profesorul însuși trebuie să fie creativ, să manifeste un comportament și o atitudine pozitivă în acest sens. Profesorul creativ utilizează în procesul de predare–învățare–evaluare învățarea prin colaborare în mod eficient.

Cultivarea gândirii creatoare este o sarcină importantă a instituțiilor de învățământ de astăzi. Stimularea creativității preșcolarilor se realizează printr-o pregătire susținută teoretică și practică; prin dezvoltarea competențelor de muncă și experimentare independentă; prin dezvoltarea spiritului critic.

Foarte importantă este relația și atitudinea profesorului în relația sa cu preșcolarii. Atitudinea autoritară creează blocaje afective. E necesar un climat destins, democratic, prietenos care contribuie la o deschidere spre imaginație, spre creativitate. Profesorului îi revine datoria să depisteze preșcolarii ce dispun de un potențial creativ peste medie și să le cultive dezvoltarea acestor capacități. Cultivarea imaginației, a creativității se face și în cadrul activităților din afara grupei și a celor extrașcolare.

Profilul competențelor cadrului didactic creativ este următorul: cadru didactic care „construiește situații de învățare procedurală”; proiectant, tutore, manager, moderator, organizator și gestionar al conținuturilor științifice; mediator, facilitator al învățării; consilierul preșcolarilor; coordonator al muncii copilului; co-evaluator alături de copil al procesului și produsului.

Profilul competențelor profesorului creativ capătă valențe noi, depășind tradiționalul, nemaifiind doar un furnizor de informații. Cadrul didactic devine un coparticipant în actul învățării, alături de preșcolari. Procesul de învățământ (predare–învățare–evaluare) capătă, astfel, valențe formative și încurajează progresul individual și colectiv. Profesorul este cel care poate încuraja sau, dimpotrivă, descuraja manifestările creative ale preșcolarilor.

Educația este una din funcțiile esențiale și permanente ale societății. Ea se îndeplinește deopotrivă de către părinți, cadre didactice, grupul de prieteni, instituții – grădiniță și școală, organizații – cluburi sportive, organizații culturale, mediul ambiant. Dintre toți acești factori educativi, cadrele didactice din învățământul preșcolar, reprezentând prima verigă socială cu răspundere formativă a viitorilor cetățeni, au o misiune de maximă importanță: educarea copilului preșcolar.

Rolul educației este de a determina dezvoltarea psihofizică a tuturor preșcolarilor, cunoscând totodată individualitatea, conform principiului accesibilizării și individualizării învățământului. Educatoarea acționează asupra personalității în formare a copilului, direcționând și oferind modele. În fața acestor sarcini majore, exigențele pregătirii acestor cadre didactice sunt maxime.

În grădiniță, împlinirea misiunii profesionale se împletește cu personalitatea fiecărei educatoare. În structura personalității se configurează un anumit sistem de valori. Educatoarea reprezintă în acest proces factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor și în același timp modelul concret, posibil de urmat. Profilul de competență al educatoarei trebuie să facă referire și la sistemul de valori al personalității acesteia, deoarece valorile sunt formațiunile cele mai persistente și influente, exprimându-se pregnant în comportament.

Pe lângă bagajul informațional pe care trebuie să-l dețină și să-l transmită copiilor și deprinderile pe care trebuie să le formeze acestora, sunt importante însușirile bio-psihice, însușirile de personalitate. Comportamentul didactic presupune implicarea personalității cadrului didactic.

În acest sens, calitățile necesare unei bune educatoare pot fi grupate în:

1. Calități pedagogice: capacitatea de înțelegere și comunicare pe plan afectiv cu copiii; capacitatea de a sensibiliza conținutul științific; capacitatea de a manifesta interes față de copii; capacitatea de a-i influența pe copii, de a le modela personalitatea în formare prin exemplul propriu; tactul pedagogic; creativitate în organizarea activităților; capacități organizatorice.
2. Calități ce țin de personalitate: spirit organizatoric; spirit deschis, interes pentru nou și pentru propria perfecționare; capacitate de autostăpânire; imaginație bogată.

Oprindu-ne asupra acestor calități – în munca oricărei educatoare se întâlnesc două realități de care trebuie să se țină seama și anume: trăsăturile comune copilăriei, universalitatea vârstei, diversitatea și unicitatea fiecărui copil cu care va lucra. O primă greutate în această privință vine de la identificarea a ceea ce este original și propriu fiecărui membru al grupei cu care lucrează. Orice educatoare are nevoie de un timp mai scurt sau mai lung de lucru cu copiii respectivi pentru a le putea descifra identitatea. Experiența, intuiția și tactul duc la realizarea unui echilibru stabil între ceea ce este comun și ceea ce este individual în grupă, între dezvoltarea psihică și fizică, între activitățile desfășurate și progresele realizate. Toate aceste calități sunt cu atât mai importante, cu cât preșcolarul beneficiază numai de un singur model – educatoarea.

Însușirile bio-psihice constituie o condiție sine qua non a îndeplinirii profesiunii didactice: starea de sănătate (fizică și psihică) îngreunează actul comunicării, creează disconfort; acuitatea senzorio-perceptivă (văz, auz), motricitatea generală sunt implicate direct în actul comunicării, în organizarea și desfășurarea activităților cu grupa de copii; capacitatea de concentrare și atenția distributivă este o calitate ce capătă valențe deosebite cu cât vârsta copiilor este mai mică.

Însușirile de personalitate sunt foarte importante pentru educatoare. E necesar ca fiecare educatoare să se cunoască, să știe să-și valorifice calitățile și să-și mascheze sau să-și suplinească eventualele lipsuri. Capacitatea de comunicare constă în modul deschis de adresare, în răbdarea și interesul pentru a-l „descifra” pe interlocutorul preșcolar, în modul plăcut în care se prezintă în fața copilului. Capacitățile intelectuale includ o bună memorie, creativitate, inventivitate, folosirea unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, expresiv, logic, prezență de spirit și imaginație. Este necesară o cultură generală temeinică, cunoscută fiind dorința de informare a copilului, căreia educatoarea trebuie să-i facă față prin explicații corecte și, de cele mai multe ori, chiar amănunțite. Însușirile socio-afective se referă la echilibrul emoțional, altruism, perseverență. Firea sociabilă, obiectivitatea, încrederea în sine și în ceilalți sunt calități necesare oricărei educatoare.

O altă categorie de competențe ce țin de individualitatea fiecărei educatoare sunt cele exprimate prin posibilitatea de a capta rapid interesul copilului, simpatia acestuia, posibilitatea de a crea un mediu empatic ce înlesnește relații posibile.

Factorii care favorizează aceste însușiri sunt: gândirea pozitivă, acel mod de abordare al situațiilor, stimulativ, constructiv, ce exprimă încrederea în forțele proprii și favorizează reușita și succesul (gândirea pozitivă exprimă echilibrul interior și ajută integrarea socială, ea influențează întreg sistemul cognitiv, afectiv, motivațional, conduita copilului în general); farmecul personal, această capacitate de a cuceri dragostea copiilor prin ținută, zâmbet, atitudine încurajatoare, timbrul și inflexiunile vocii, prin lucrurile interesante pe care le împărtășește.

O influență deosebită o are și comportamentul nonverbal în organizarea și desfășurarea procesului didactic la grupa de preșcolari. În valorificarea acestor trăsături, orice educatoare trebuie să manifeste competențe psihopedagogice și competențe psihorelaționale.

Competențele psihopedagogice se manifestă în alegerea căilor și a mijloacelor cele mai potrivite pentru a face accesibilă înțelegerea cunoștințelor predate, priceperea de a organiza sub diferite forme activitățile propuse, capacitatea de a înțelege copilul, de a-l sprijini cu încurajări atunci când este necesar.

Competențele psihorelaționale se pun în valoare prin: capacitatea de a crea în grupă un climat de încredere și emulație; capacitatea de a stabili ușor legături comunicative cu copiii și de a-i obișnui și pe ei să realizeze ușor asemenea legături; capacitatea de a folosi în mod adecvat puterea autorității; capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere; capacitatea de a comunica și coopera cu părinții copiilor și colegii.

Educatoarea poate asigura o educație de calitate numai în parteneriat cu familia și comunitatea. Parteneriatul presupune respect reciproc, acceptare, toleranță și lipsa judecăților de valoare, a prejudecăților cu privire la situația economică, socială sau educațională a părinților. Numai așa se poate vorbi de o construcție comună de relații din care educatoarea primește informații, părinții câștigă experiență, iar copiii cresc mai bine și mai siguri pe ei.

Personalitatea educatoarei nu poate fi înlocuită nici de manualele performante, nici de instrucțiuni sau îndrumătoare. Adevărata personalitate – individualitate – se formează în timp prin voință și perseverență. Așadar, înainte de a dori să-i educăm pe alții, este preferabil să ne educăm pe noi înșine. Este vorba de acea educație intelectuală, profesională, dar mai ales de acea educație spirituală, interioară, asupra modului nostru de a fi, de a gândi, de a simți, de a reacționa, de a ne prezenta în fața altora cât mai bine.

Profesorii care renunță la a oferi doar cunoștințe devin astfel mediatori între copil și realitate, ei nemaifiind doar o sursă de informație. Acești profesori: formulează întrebări de genul: „Care e părerea ta?”, „Tu cum vezi lucrurile?”; adresează întrebări divergente de genul: „Ce crezi că s-ar întâmpla în situația…?”, „Cum argumentezi aceasta?”; manifestă interes pentru răspunsurile paradoxale.

Rezultatul unor astfel de strategii este că preșcolarii vor tinde spre a-și pune probleme, vor dori să descopere noi probleme și să problematizeze unele situații. Învățarea prin descoperire dirijată este o învățare de tip euristic prin care profesorul nu face altceva decât să stimuleze creativitatea preșcolarilor. Preșcolarii trebuie dirijați să gândească independent, să tolereze ideile noi, să critice constructiv. Acest mod de învățare conduce spre formarea stilului creativ de rezolvare a problemelor, dar contribuie și la dezvoltarea personalității preșcolarilor. Copilul abordează problemele în mod deschis, fără teamă. Este stimulat astfel să rezolve cu plăcere sarcinile.

Evaluarea trebuie să evidențieze aspectele pozitive și progresele fiecărui copil în parte. Uneori, evaluarea poate fi amânată pentru a-i elibera pe preșcolari de teama evaluării. Scopul îl reprezintă deschiderea pentru exprimarea liberă a fiecărui copil, dezvoltarea aptitudinilor creatoare, fără temerea că ar putea greși și ar fi, eventual, sancționat, amplificarea încrederii în propriile forțe și dezvoltarea curajului.

Analizând toate acestea, putem considera creativitatea ca fiind o capacitate complexă, care face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativității o constituie imaginația, dar creația de valoare reală mai presupune și o motivație, dorința de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Și cum noutatea, azi, nu se obține cu ușurință, o altă componentă este voința, perseverența în a face numeroase încercări și verificări.

În concluzie, personalitatea educatoarei trebuie astfel modelată încât aceasta să exprime competențele și abilitățile prezentate, cu atât mai mult cu cât educatoarea este singurul model care i se oferă preșcolarului în această etapă, completând bineînțeles modelele din cadrul familiei.

Bibliografie

1. Gliga, L. (coord.), „Standarde profesionale pentru profesia didactică”, M.E.N., București, 2002.
2. Oprea, L. Crenguța, „Metoda activ-participative de stimulare și dezvoltare a creativității în educația adulților”, în revista „Paideia”, nr. 1-2/2000.
3. Pânișoară, Ion-Ovidiu, „Comunicarea eficientă – metode de interacțiuni educaționale”, ed. Polirom, Iași, 2003.
4. Salade, D., „Om și profesiune”, Casa de editură DOKIA, Cluj-Napoca, 1998.
5. Vrășmaș, E., „Educația copilului preșcolar”, Editura ProHumanitas, București, 1999.
6. Vrășmaș, T., „Școala și educația pentru toți”, Editura Miniped, București, 2004.