În prezenta lucrare, ne concentrăm atenția asupra câtorva concepte semnificative în raport cu tema educația nonformală în context extracurricular, literatura pentru copii, artă dramatică, dezvoltare personală. Pe toate acestea le-am ancorat în arta povestirii, unde se împletesc jocurile teatrale cu cele de comunicare și de limbaj. Prin forța sa creatoare, arta povestirii poate modela comportamentul copiilor sub cinci forme: cognitiv, lingvistic, social, emoțional, atitudinal. La rândul său, arta povestirii se împletește cu artele spectacolului, fapt care îi încântă și mai mult pe micii școlari ‒ acum, actori. Punctele de legătură constau într-o poezie rară, sinonimă cu umorul fin, și într-o disciplină opțională de rang înalt. Ambele sunt dublate de măiestria poetei și de tactul învățătorului. Se vrea deschiderea unui drum presărat cu elemente ce înfrumusețează caracterele participanților la reprezentația preconizată, un drum mărginit de priveliști în care ei văd profilul adultului de mâine. Se mai vrea, prin această lucrare, înțelegerea necesității realizării profilului omului ce va coexista în societatea cunoașterii și într-o mare de tehnologii tot mai performante. Profesorul Mircea Miclea l-a conturat memorabil în patru concepte-cheie: autodisciplină, autonomie, spirit antreprenorial și gândire creatoare. Aceasta din urmă e reflecția sintagmei „design thinking” și se regăsește inclusiv în teatru, respectiv în arta povestirii. În ambele, finalul trebuie să te pună întotdeauna pe gânduri…

Poezia Ninei Cassian, „În țara lui Mură-n Gură”, parcă este scrisă anume pentru a fi jucată de scenă. Ochiul priceput o și vede transpusă într-o memorabilă reprezentație teatrală, iar mâinile pricepute fac acest lucru posibil în lumina artei dramatice și, implicit, în lumina artelor spectacolului. Deși nu este puțin lucru împletirea textului poeziei cu acestea, credem că merită să fie depus un efort susținut în sensul dorit. Facem această afirmație gândind la utilitatea unei activități educativ-recreative cu caracter extracurricular. Fondul este creat de disciplina opțională „Eu și scena”, aplicabilă la clasele a III-a și a IV-a.

Deloc întâmplător ne-am ales această poezie. Deloc întâmplător ne-am început astfel lucrarea. Fiind cadre didactice, am observat cât de ușor este să atragi elevii în lumea jocurilor teatrale, dar și cât de greu este să le cultivi motivația intrinsecă ‒ motivația pentru învățătură și pentru o conduită dezirabilă, una de la care să nu facă rabat nicicând. Deopotrivă, fiind jucăușă, poezia devine instantaneu atractivă pentru copii. Jovialitatea poetei le distrage atenția de la asprimea laitmotivului poeziei: dezinteresul față de sarcinile zilnice și față de cele școlare. După cum știm, Nina Cassian excelează în arta cuvântului scris, dovedită în multe feluri grație stilului său; aici, prin felul în care îmbină umorul fin cu sensibilitatea ei înnăscută.

Problema identificată poate fi formulată așa: Crește numărul elevilor cărora le displace lectura, deși oferta de cărți pentru copii este considerabilă și calitativă. În egală măsură, crește și numărul celor ce simt o aversiune față de scrisul de mână, inclusiv în clasa I. Opinăm că problema persistă din două motive: lipsa implicării părinților în activitățile (extra)școlare și mirajul aplicațiilor software. Fără dubii, cauza este lipsa atenției părinților. Ei ar trebui să le acorde copiilor o atenție sporită prin rezervarea unui timp anume pentru sarcinile școlare și pentru activitățile recreative. Acestea pot fi considerate adevărate stații de pornire înspre lucruri/evenimente deosebite: pasiuni animatoare, aventuri trăite în familie sau cu colegii etc.; realmente îi pot impulsiona să își dorească să cunoască mai mult fie citind, fie explorând, fie muncind în echipe.

Pornind de la observațiile curente, soldate însă cu rezultate îngrijorătoare, am găsit o cale de mijloc: dramatizarea. Aplicată ca metodă didactică de predare a limbii și literaturii române, aceasta este înzestrată cu toate elementele necesare creșterii interesului atât pentru lectura activă, cât și pentru scrierea funcțională și – de ce nu? ‒ scrierea creativă. Privită ca mijloc de realizare a activității didactice, dramatizarea poate constitui o punte între situațiile din viața reală și conținuturile existente în programele școlare. Deschiderea o face jocul de rol, acesta fiind, prin definiție, favoritul copiilor. Imaginația le și aprinde focul creației. Îl întreține dorința de a se afirma în public și spiritul competitiv. Contextul extracurricular creează premisele pentru destinderea atmosferei prin prisma actelor de vorbire și a dialogului. Așa, aproape insesizabil, elevii folosesc regulile de vorbire eficientă și, inevitabil, o serie de reguli specifice discursului oral. Ba mai mult decât atât, ei aplică și modelul comunicativ-funcțional, promovat de programele școlare.

Prin toate cele de mai sus credem că, subtil, le putem arăta copiilor ridicolul situației, una pe care au mai întâlnit-o în „Povestea unui om leneș”, a lui Ion Creangă. Fascinați de jocurile și de mijloacele teatrale, ei se prind în mrejele activității care le înfățișează aspectele atitudinale unanim acceptate în mediul social și în mediul școlar. E un alt fel de a le vorbi despre autodisciplină și despre disciplina muncii. E un alt fel de a le vorbi despre optimul motivațional, în timp ce îi provocăm să iniţieze şi să menţină un schimb verbal.

Înainte de a dezvolta o idee creionată în jurul poeziei amintite într-un cadrul școlar, punem în cuvinte esența artei dramatice și rolul ei în manifestarea comportamentului uman socio-emoțional.

Conform DEX, arta dramatică este „arta și teoria punerii în scenă și interpretării operelor dramatice”. Aceasta aduce la unison două laturi importante din structura celui ce face teatru ‒ autor de texte dramatice, actor, regizor, scenograf ‒ și a celui ce privește actele teatrale da capo al fine ‒ spectator: psihică și socială. Suntem de părere că, sub luminile rampei, latura psihică atinsă prin fiecare rol jucat/privit are o contribuție majoră în dezvoltarea gândirii logice, creative și critice, iar latura socială favorizează cultivarea valorilor umane și creșterea în plan atitudinal. Neîndoielnic, omul care interacționează cu teatrul devine mai frumos, sub toate aspectele care îi definesc personalitatea.

În sfera educației (non)formale, indiferent de ciclul curricular, pedagogia teatrală poate străpunge orice conținut supus studiului. În cazul de față ne oprim la nivelul învățământului primar și ne stabilim un scop educativ-formativ: dezvoltarea abilităților de exprimare artistică prin mijloace teatrale. În consecință, ne folosim de atributele artei dramatice și de potențialul micilor școlari ‒ participanți activi și pasivi. Pentru a înlesni demersul, ne asumăm calitatea de facilitatori de învățare. Vrem ca poezia în discuție să îi apropie de un concept, respectiv de o sintagmă: comunicare și experiență de învățare. Ca atare, comunicarea de tip verbal, non- și paraverbal le permite școlarilor să își dezvolte limbajul și expresivitatea. Prin dramatizare, ni se deschide calea spre comunicarea asertivă, ale cărei atribute fac posibilă țintirea valorilor umane, grație cărora se formează comportamentele dezirabile. Ansamblul de principii și virtuți strecurat printre tehnicile teatrale și de instruire în spectrul literaturii crește șansa de a avea un public educat. Ne referim la publicul căruia i s-a fixat noțiunea de „atitudine” ‒ atitudine pozitivă față de sine, de semeni, de natură, de muncă, de cunoaștere, de adevăr ș.a.m.d.

În continuare, punctăm ceea ce vrem să realizăm dramatizând poezia amintită. Iar mai apoi, detaliem scenariul activității și trecem în revistă efectele demersului asupra școlarilor participanți activ și pasiv.

Prin punerea poeziei în scenă, copiii pot vedea, în mod concret, mai aprofundat, ce înseamnă termenii specifici: rol, text dramatic, replici, dicție, trac, recuzită, intervenții regizorale, public, prezență scenică și de spirit, improvizație, feedback etc. Totodată, ei află care sunt trăsăturile unui spectacol, regulile inerente de conduită, cum se construiește personajul dramatic, cum se corelează acestea cu anumite situații din viața reală și cum se internalizează aspectele pozitive desprinse din piesă pentru dezvoltarea comportamentului adecvat, agreat în comunitate. Miza nu e neapărat succesul spectacolului, măsurat prin numărul de aplauze. Aceasta este mai degrabă esența lui, de regăsit în comportamentul spectatorului în orice clipă după căderea cortinei. Ecoul lui trebuie să aibă o putere formatoare de atitudini favorabile, care îi ușurează integrarea în comunitate și adaptarea la mediul.

Reușita depinde de doi factori. Unul constă în calitatea textului dramatic și în măiestria regizorului, iar celălalt constă în deschiderea spectatorului; receptivitatea lui la elementele care îi oferă niște indicii de natură psihologică, privite ca niște repere de cursă lungă ‒ de cursă lungă în viața personală și în cea socio-profesională. În altă ordine de idei, spectatorul trebuie să plece din sală cu dorința de schimbare în (și) mai bine. Această dorință îl impulsionează să reflecteze mai mult asupra celor întâmplate pe scenă prin prisma personajelor pozitive și negative. Cu timpul, spectatorul, indiferent de etatea lui, devine mai analitic și mai selectiv într-o lume profund marcată de provocări cu potențial distructiv, pe termen mediu/lung. Tocmai de aceea considerăm că teatrul poate pune stavile între acestea și spectatorul autoreflexiv. Este ca și cum i s-ar pune dinaintea ochilor două planșe la avizier, pe care scrie „Așa da” și „Așa nu!”. Este ca și cum, pe viață,  s-ar prinde într-un joc sub formă de pătrat în ale cărui colțuri stau autorul, regizorul, actorul și spectatorul. Ori de câte ori revine la mesajul textului dramatic, nu se poate să nu găsească soluții și explicații în raport cu propriile lui situații de viață. Pe scurt, ieșirea din impas se poate face prin adoptarea atitudinilor văzute pe scenă la actorii care au pus în lumină morala piesei.

Ultima mențiune din paragraful de mai sus face trecerea spre scenariul activității, gândit pentru patru ore de pregătire, a cincea fiind serbarea în sine. Îl detaliem astfel:

Învățătorul le prezintă elevilor poezia „În țara lui Mură-n Gură”, scrisă de Nina Cassian. Ei fac parte  din Clubul Iubitorilor de Teatru, deschis în cadrul clasei a IV-a. După momentul de lectură explicativă, elevilor li se prezintă rolul personajului principal. În esență, acesta este un monolog redat în nouă strofe. Învățătorul alege nouă copii cărora le înmânează textele de însușit. În ciuda numărului mare, ei reprezintă un tot și îi dau glas aceluiași erou. În final, se vor observa nouă interpretări, marcate de stările actorilor.

Mai explicit spus, lectura explicativă implică citirea poeziei pe strofe. Dacă este cazul, sunt explicate cuvintele/expresiile având sensuri pe care elevii nu le cunosc. Fiecare elev povestește strofa care îi aparține și formulează o idee. Opțional, în continuarea ideii notate, el poate scrie cuvinte-cheie sau poate realiza un desen care îl ajută să vizualizeze scena. (Fixându-și reperele prin cuvinte și desene, elevul memorează mult mai ușor textul.) Ulterior, învățătorul se implică în procesul de alcătuire a planului de idei principale. Când toate aspectele sunt clare, elevii povestesc textul pe baza planului. Această secvență face trecerea spre rolul personajului principal. Învățătorul le spune elevilor selectați în ce constă farmecul monologului redat în poezie și de ce este mai interesantă abordarea propusă: nouă actori ‒ nouă interpretări diferite prin stil și expresivitate. Urmează momentul în care textele trebuie învățate pe de rost. Elevii se pot folosi de notițele luate în timpul lecturii explicative, respectiv de micile desene privite ca niște reprezentări grafice. Tot acum învățătorul le dă indicațiile scenice. Astfel, ei află sensul cuvântului „didascalii”, ocazie cu care le și scriu, individual, în jurul replicilor de memorat.

Demersul continuă cu repetițiile de rigoare. Înainte de a-și prezenta textele primite, elevii urmăresc două-trei interpretări ale aceluiași rol, în viziunea unor copii de vârsta lor. Acestea le pot servi ca modele. E momentul în care elevii trebuie să fie foarte atenți la fiecare actor pentru a vedea cum îmbină gesturile cu mimica, dar și cum intonează anumite cuvinte sau propoziții. În plus, ei trebuie să vadă dacă protagonistul face ori nu mișcări ample sau dacă folosește trucuri pentru a fi mai atractiv. Pe scurt, ei trebuie să surprindă tot ceea ce captivează publicul prin expresivitate verbală și corporală. Cel mai important însă e următorul fapt: Fiecare dintre cei nouă elevi să aducă un element de noutate din propria personalitate. De pildă, un ton ușor scăzut sau ridicat într-un moment-cheie, o grimasă, un gând personal spus în completarea replicii.

Evenimentul festiv pregătit de-a fir a păr are loc în fața publicului, format din colegii micilor actori și din părinții tuturor școlarilor din clasele a III-a și a IV-a. E o bună ocazie de a sărbători Ziua Teatrului.

Așa cum am precizat la un moment dat, activitatea în sine le (re)deschide copiilor orizonturile spre ceea ce numim normalitate, marcată de raportul dintre normativitate, libertate și creativitate. Normalitatea, care este, prin excelență, absolut firească, îi ajută să învețe să respecte regula celor 3 de 8 existentă în managementul timpului. De vreme ce se lasă cuprinși de spiritul liber, ei pot explora în tihnă tărâmurile creativității. Cu cât se observă mai mult pe sine cu atât fiecare își (re)descoperă capacitățile.

Concluzionăm că strofele poezie sunt asemeni unor aripioare pe care și le imaginează fiecare actor și spectator; se autopropulsează printre reguli de viață pentru a se fortifica și pentru a deveni autonom.