De câte ori nu am auzit profesorii spunând că elevul X este un mare leneș sau că elevii nu mai au niciun chef de școală?
De câte ori nu am auzit părinții vorbind într-un mod depreciativ despre școală ca instituție și profesori?
De câte ori nu am auzit profesorii plângându-se că nu primesc suficient sprijin în rezolvarea conflictelor sau a motivării elevilor pentru învățare din partea părinților acestora?
De câte ori nu am auzit părinți care susțin că școala nu face ce trebuie și că este de vină pentru evoluția nu tocmai dorită a copilului?
De câte ori nu am auzit elevi nemulțumiți de profesorii care au ceva cu ei?
De câte ori nu am auzit profesori simțindu-se nedreptățiți și chiar abandonați de sistemul în care au investit ani și mulți neuroni pentru dezvoltare continuă?
De câte ori nu ne dăm cu părerea, și de cele mai multe ori prost, pe rețelele sociale despre ce a devenit învățământul din România?

Fără a exagera, se pare că mare parte dintre noi trăim într-o permanentă stare de nemulțumire atunci când vine vorba despre sistemul de învățământ din România. Sunt convinsă că în acest punct al discuției se vor găsi voci care vor încerca să combată mai politicos sau mai puțin diplomatic cele anterior spune. Nu contest faptul că există și persoane, din cele trei categorii amintite – elevi, profesori și părinți, care trăiesc o stare de bine permanentă atunci când vine vorba de procesul educativ. „Chapeau!”, vorba francezului. Acolo ar trebui să fim cu toții, într-un stadiu de respect și susținere reciproce, într-o comuniune animată de aceleași interese și dorință de cunoaștere și dezvoltare nu doar intelectuală, ci și emoțională și socială.

De unde totuși această idee a nemulțumirii și cum poate fi ea explicată și combătută pentru a ajunge în punctul în care peste 90% din cei implicați în educația de pe teren să poată susține cu certitudine că se simt bine în rolul pe care fiecare îl are în sistemul din ce în ce mai complex al educației școlare, că timpul petrecut la școală este cu sens, că totul merge ca pe roate. Voi încerca să-mi răspund în primul rând mie la aceste întrebări și să propun astfel răspunsuri și celor interesați de subiect din dorința de a lansa discuții pentru clarificarea dificultăților de înțelegere a sistemului, dar mai ales pentru găsirea unor soluții locale care să ducă la schimbare în bine pe plan mai general.

Nemulțumirea există fără îndoială. Nu cred că poate cineva susține contrariul. Și ea există la toate palierele. Societatea în care trăim, cu tăvălugul de transformări pe care le implică, cu accentul pus pe a avea și a părea sau a fi văzut de alții și NU pe a fi sau a avea și a fi, cu spiritul de competiție întreținut de majoritatea părinților și a unor cadre didactice care vor să ducă școala în fruntea clasamentelor locale la EN sau BAC, uitând poate că este mai important ca fiecare elev să-și găsească sprijinul de care are nevoie la disciplinele care prezintă interes pentru el, cu presiunea pe care fiecare individ o experimentează cam în fiecare zi a existenței, cu timpul pe care îl răpește părinților din ce era odinioară timp petrecut în familie și cu familia, cu noile tehnologii care ne-au transformat în dependenți de smartphone, de jocuri video și filme de acțiune, societatea aceasta își lasă ineluctabil amprenta asupra a ceea ce suntem în prezent.

Problemele care se ivesc între elevi, părinții lor și profesori sau directori, cred că își au sursa într-o lipsă de încredere și în nerespectarea sau nerecunoașterea rolurilor fiecăruia în sistem. Și sursa acestor neajunsuri pare să fie lipsa de comunicare reală și sinceră între reprezentanții binecunoscutului triunghi școală – familie – copil. Ce bine ar fi dacă am găsi cu toții timp pentru discuții și reflecții, pentru colaborare! Ce bine ar fi dacă am fi consecvenți și nu am avea discursuri duplicitare! Ce bine ar fi dacă ne-am folosi de limbajul verbal, non-verbal și para-verbal în mod eficient! Ce bine ar fi dacă am ști să comunicăm în libertate, dar cu responsabilitate! Ce bine ar fi dacă am reuși să ne cunoaștem mai bine unii pe alții și am fi mai reticenți la ce ni se spune despre X sau Y! Sunt poate regrete de moment. Știu însă că perfecțiunea nu există nici la nivel individual și cu atât mai mult într-o comunitate atât de numeroasă precum cea educațională. Unii lucrează din greu cu ei înșiși pentru a găsi soluții, alții preferă însă să arunce vina pe ceilalți și să trăiască într-o formă de negare a propriilor greșeli sau nepăsări. Este dificil să propui soluții care să aducă schimbarea radicală. Ceea ce putem face fiecare însă este să adoptăm strategia pașilor mici, să fim responsabili cu noi și cu ceilalți, empatici și deschiși la dialog, doritori să facem mai mult bine și să ne asumăm rolul pe care îl avem în cadrul comunității educative. În clipa în care vom înțelege că noi, profesorii, elevii și părinții, suntem conectați unii cu ceilalți și acțiunile noastre depind unele de altele, abia atunci vom putea scăpa de nemulțumirea reciprocă ce pare să se generalizeze în ultimii ani.

Când un elev este demotivat și nu mai vrea să învețe, când uită care îi este statutul în sala de clasă, cine este oare de vină? Sunt poate timpul petrecut în fața ecranelor, programul școlar încărcat, cursurile private în cazul celor născuți în familii dispuse să investească bani în educație, uneori mulți bani, presiunea exercitată de familie cu privire la rezultatele obținute care trebuie să fie maxime pentru a intra la un liceu de top din oraș sau pentru a obține o bursă, lipsa de perspectivă profesională, lecțiile predate fără conexiuni inter- și trans-disciplinare, lipsite de creativitate sau fără niciun element care să stârnească curiozitatea, lipsa unui feedback constructiv, dificultățile de învățare, accentul pus pe minusurile în evaluare care duce la subminarea nevoii de competență atât de importantă în orice proces de învățare, părinții care le recomandă copiilor din ani terminali în special să învețe numai la materiile de examen, lipsa unui discurs pozitiv despre școală în familie și în media, dorința de a fi cool în fața colegilor, problemele cu drogurile și anturajul nepotrivit!? Cu siguranță și acestea sunt cauze ale demotivării și ale derapajelor comportamentale. Lista lor poate fi mult mai lungă. Acordați un moment de reflecție acestei întrebări și veți găsi și alte exemple.

Sunt conștientă că părerile pot varia în funcție de postura din care vorbim. Ca profesor, mi-aș dori să pot să-i fac pe elevii mei și pe părinții lor să înțeleagă că educația se face cu pași mici, că fiecare disciplină este importantă, că greșelile sunt firești și că notele nu sunt decât indici ai drumului pe care îl parcurgem pentru a ajunge într-un punct al dezvoltării academice și personale care să ne oferă autonomie și în care să ne simțim bine cu noi și cu ceilalți.

La început de 2024, militez cu fervoare pentru un alt statut al cadrului didactic de care acesta este, recunosc, în foarte mare măsură responsabil, dar nu în totalitate pentru că de multe ori rolul îi este subminat de părinți, elevi, media și chiar superiori. Fără îndoială, fiecare cadru didactic este dator să reflecteze asupra propriei practici pedagogice în strânsă legătură cu transformările din societate și să se întrebe dacă nu cumva modelul în care s-a format, acela al școlii care punea accentul pe acumularea de cunoștințe, nu a devenit cumva obsolet. Semnalele de alarmă că aceasta nu mai este calea de urmat sunt la ordinea zilei. În secolul al XXI-lea, schimbările sociale, politice, ideologice, tehnologice fiind din ce în ce mai frecvente și cu impact rapid, unul din obiectivele majore ale cadrelor didactice este să formeze oameni capabili să se adapteze cu ușurință din punct de vedere profesional, social și emoțional. Simpla transmitere de cunoștințe unor elevi docili, dispuși să le reproducă oricând, așezați în bănci unul în spatele celuilalt, nu mai este viabilă. În ce merită investit tot efortul cadrelor didactice?

COMUNICARE, COLABORARE, GÂNDIRE CRITICĂ și CREATIVITATE

Închei aceste rânduri, în care gândurilor influențate și de lectura cărții Non, votre ado n’est pas feignant. Comprendre et accompagner les difficultés scolaires de votre enfant (Nathalie Anton, Eyrolles, Paris, 2017) le-am dat voie să se așeze poate nu tocmai ordonat, prin a cita câteva fraze pe care părinți și profesori deopotrivă ar trebui să le citească, să le treacă prin filtrul personal, să le interiorizeze pentru ca elevii și întreaga comunitate educativă să aibă șansa la un proces educativ de calitate.

„Părintele construieşte în copilul său o reprezentare a autorității didactice care va avea consecințe asupra comportamentului elevului la școală. Pentru a spune lucrurilor pe nume, profesorul de astăzi trebuie mai întâi să își stabilească autoritatea în fața părinților înainte de a o putea exercita în fața elevilor.” / „Le parent construit chez son enfant une représentation de l’autorité enseignante qui aura des conséquences sur le comportement de l’élève à l’école. En forçant un peu le trait, on peut donc dire que l’enseignant d’aujourd’hui doit en quelque sorte d’abord faire autorité auprès des parents pour pouvoir l’exercer devant les élèves.” (p. 89)