Într-o încercare de a oferi  elevilor o „degustare” de cultură, căci nu a fost nici pe departe un festin pentru sufletul lor, am fost cu ei la un spectacol de operetă. (Da, da… în timpul meu liber, dați-mi fișa de pontaj ca să-mi pot justifica salariul).
Chiar de la intrare, elevii s-au îngrămădit, s-au înghesuit și au alergat pe scări către cel mai bun loc, dornici să vadă și să audă cel mai bine ceva despre care nu aveau nici cea mai vagă idee. Cam cum fac atunci când vin la școală… (Adică în prima zi de școală, că apoi nu se mai înghesuie mânați de curiozitate și entuziasm.)

Până să înceapă spectacolul, unii au cercetat cu privirea sala să vadă ce copii mai recunosc în public, s-au plimbat până la toaletă fără să fie necesar, au ronțăit de prin punguțele puse de mămici și bunici în rucsăcel, au băut sucuri despre care toți știu că nu sunt sănătoase (doamna de biologie a fost intens căutată cu privirea prin sală ca să se asigure că nu sunt văzuți), au mai sărit peste un scaun ca să se întoarcă la locurile lor… dar, mai presus de orice, au butonat telefoanele, cică vorbeau cu părinții îngrijorați de riscul contaminării cu virusul culturii în timpul unei astfel de aventuri. Cam cum fac la școală…

Apoi s-a făcut liniște și întuneric (eh, un întuneric mai luminat, că doar nu vă închipuiți o renunțare totală la afurisitele de telefoane)… și scena s-a umplut de o mulțime de artiști… Cam ca la școală, într-o ședință de consiliu profesoral…

Erau mai întâi niște balerini tineri care dansau ca și cum nimic altceva nu mai conta, ca și cum un impresar renumit ar fi fost în sală și șansa lor de a fi cunoscuți ar fi putut fi ratată de o mișcare greșită. Dansau ignorând poate o durere și costumul viu colorat, dar vechi și peticit, cu buzunare în care înghesuiseră un vis sau două. Dansau pe scena veche… visând că vor dansa cândva la Londra, Paris, New York… Am văzut însă mișcările nesigure, un pas greșit sau desincronizat… Cam ca un profesor debutant la școală…

Erau apoi artiștii vocali… corul, mulțimea aceea de talente individuale care poate au cântat în cor atât de mult timp încât  nici nu-și mai doresc, nu mai visează măcar să fie prim-solist… Cam ca  unii profesori la școală…

Mai erau apoi soliștii. Cântau cu mai multă sau mai puțină pasiune, transmiteau mai mult sau mai puțin, uitând chiar o replică-două, dar improvizând cu grație… Cam ca profesorii în timpul orelor, la școală…

La început de carieră sau aproape de sfârșitul ei, cu mai mult sau mai puțin talent, dorindu-și totul sau mai nimic, artiștii ofereau un spectacol bine articulat, impresionant. Ascundeau îngrijorarea că nu vor mai avea salarii, că nu sunt bani de costume, că sala are nevoie de reparații, că acustica e proastă și scaunele se rup… plus grijile personale…Prea multe de ascuns sub masca unui rol… Cam ca la școală…

Cât despre impresiile elevilor… Unora le-a plăcut pentru că au reușit să urmărească acțiunea, să se lase purtați de frumusețea muzicii și a dansului, alții ar fi vrut să poată distinge cuvintele din arii (deh, acustica…), unii n-au înțeles nimic dar le-au plăcut costumele, alții au făcut eforturi peste puterile lor să stea pe scaun atâta timp fără să vorbească sau să înghiontească un coleg… Cam ca la școală…

Cât despre profesorul din România și cum predă el… e simplu, cam ca un artist într-un spectacol de operetă pe o scenă mică și veche din sud-estul Europei, nu la Scala din Milano sau Metropolitan din New York.

Măcar artiștii au avut un regizor cu o viziune unitară… Așa că mă simt nevoită să îmi completez concluzia: profesorul din România predă ca un artist  într-un spectacol de operetă, care își cântă aria de capul lui, fără regizor și fără să aștepte aplauze de la publicul său. Nu se poate aplauda cu o singură mână… dacă în cealaltă ții afurisitul de telefon.