Schimbările majore survenite în ultimii ani în ceea ce priveşte sistemul educaţional au creat noi suporturi educaţionale, printre care se numără şi manualele alternative.  Programele şcolare aflate în vigoare definesc în termeni generali informaţiile necesare formării educabililor, fără a preciza timpul necesar asimilării fiecărei unităţi de conţinut. Acest aspect este deosebit de important, înlăturând o parte din neajunsurile programelor vechi privind inadvertenţele dintre conţinut şi timpul alocat parcurgerii acestuia.
Profesorului îi revine sarcina de a organiza instruirea în funcţie de toţi factorii implicaţi (obiective, conţinuturi, progresie, aspecte metodologice, personalitatea şi potenţialul elevilor). Acelaşi rol îl are şi autorul de manual în conceperea unui instrument util atât profesorului, cât mai ales elevului, şi care să îndeplinească criteriile unui manual competitiv.

Manualul unic a fost „realizarea” unui sistem educativ în care se considera că cineva posedă cunoaşterea exactă a ceea ce trebuie învăţat, şi mai ales a modului în care trebuie învăţat de către toţi elevii la o anumită disciplină, într-o anume clasă. Astăzi lucrul acesta e total depăşit, aberant chiar, dacă luăm în calcul că fiecare clasă de elevi are specificul ei şi că fiecare elev are o capacitate individuală şi un ritm propriu de a asimila anumite cunoştinţe şi de a le raporta la propriul univers existenţial.

Aşadar, apariţia manualelor alternative a fost o necesitate, stimulând iniţiativa şi creativitatea la nivelul practicii şcolare. Nivelul actual de acumulare a informaţiei presupune diversificare şi adaptare, fiind greu de conceput că n manual unic ar putea reda corect şi fidel imaginea unui domeniu de cunoaştere. Iar dacă acceptăm existenţa diferenţelor individuale între elevi, pentru o formare intelectuală adecvată este absolut necesară o ofertă cât mai variată de instruire, capabilă să satisfacă orice cerere, venind în întâmpinarea diferitelor nevoi, interese, stiluri etc.

Manualele alternative constituie „o variantă specifică de proiectare pedagogică a conţinuturilor instruirii organizate ca oferte de învăţare diferenţiată adresate elevilor în cadrul unui anumit sistem şi proces de învăţământ, determinat la nivel social-istoric” (Sorin Cristea).

Construcţia curriculară a programelor şcolare favorizează procesul de elaborare a manualelor şcolare în măsura în care asigură: precizarea clară a competenţelor generale şi specifice ale disciplinei respective şi a conţinuturilor corespunzătoare acestora, aflate în strânsă legătură cu idealul educaţiei; evidenţierea corelaţiilor dintre cunoştinţe şi capacităţi, dintre informaţiile ştiinţifice selecţionate şi efectele psihologice angajate pe termen scut, mediu şi lung; sugerarea unor soluţii strategice posibile, în termeni de operaţionalizare a obiectivelor şi de adoptare a unor metode de predare – învăţare – evaluare eficiente.

Programa şcolară actuală de limba şi literatura română oferă autorilor de manuale posibilitatea de structurare, esenţializare şi concretizare logică şi pedagogică a conţinuturilor instruirii pe fondul valorificării depline a potenţialului psihosocial propriu fiecărei vârste şcolare şi psihologice.

Dacă manualul unic îi obliga pe elevi şi pe profesori să se înscrie în anumite tipare de gândire şi expresie, manualele alternative oferă celor implicaţi în actul educaţional posibilitatea de a alege formula optimă ce corespunde personalităţii proprii şi clare se potriveşte cel mai bine clasei. Nu există constrângere în alegerea unui anumit tip de manual, ci doar libertatea de a decide şi de a-l alege pe cel mai potrivit contextului dat de realitate. Pot fi comparate modelele didactice propuse de toate manualele alternative, profesorul inovând la clasă. Evident că nici manualele alternative nu sunt scutite de critici, greşelile putându-se strecura şi aici, dar nu poate fi contestat saltul calitativ în ceea ce priveşte elaborarea lor şi selectarea acestora în condiţii de concurenţă.

Nostalgicii reproşează adesea noilor manuale faptul că nu mai uzează de texte literare foarte cunoscute (să zicem consacrate), că au renunţat la unele opere din literatura clasică pe care le-au înlocuit cu diferite texte din literatura contemporană sau cu opere mai puţin semnificative. Critica poate fi asumată până la un punct, dar ceea ce nu au înţeles într-o astfel de situaţie unii dascăli este faptul că nu manualul trebuie parcurs, ci programa, iar pentru a atinge competenţele profesorul are  libertatea de a folosi orice sursă şi orice text-suport care să rezoneze cu propria sensibilitate.

Mi se pare justificată, în schimb, opinia profesorului Solomon Marcus, care consideră că trăim într-o cultură tot mai fragmentată în tot felul de discipline, care au răspuns unei necesităţi incontestabile de ordonare a cunoaşterii. Numai că viaţa nu este împărţită pe discipline, iar problemele importante nu pot fi formulate, şi mai ales rezolvate, în termenii unei singure discipline. Elevii urmează un număr de aproximativ 15 discipline care nu comunică aproape deloc între ele, apărând în timp un aparent conflict între grupe de discipline, cum ar fi cel dintre aşa-numitele ştiinţe exacte şi ştiinţe umaniste. Însă cercetarea a depăşit demult această falsă incompatibilitate, alianţa dintre disciplinele aflate în conflict consolidându-se începând cu jumătatea secolului trecut. Cel mai grăitor exemplu în acest sens poate fi Ion Barbu, matematician şi scriitor, care afirma: „Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei” .

Interdisciplinaritatea  încă este un slogan, deoarece între manualele alternative existente la toate disciplinele nu există un fir al Ariadnei, un filon logic prin care elevul să conştientizeze că informaţia sau realitatea este aceeaşi, diferă doar abordarea diferită în funcţie de disciplină. Ideea de bază  a interdisciplinarităţii constă în faptul că, pe de o parte, aparatul conceptual şi metodologic al mai multor discipline este utilizat în interconexiune pentru a examina o temă, o problemă, dar mai ales pentru a dezvolta competenţe integrate/ transversale/ cheie/ cross-curriculare. În opinia lui G. Văideanu, interdisciplinaritatea „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic” .

Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline ştiinţifice diferite, care se realizează în principal respectând logica ştiinţelor respective, adaptate particularităţilor legii didactice şi-l ajută pe elev în formarea unei imagini unitare a realităţii, dezvoltându-i o gândire integratoare.

Dacă principiul interdisciplinarităţii ar sta la baza elaborării tuturor manualelor, elevul ar avea o imagine de ansamblu, clară şi logică asupra unui conţinut studiat, ajutându-l să facă conexiuni între domeniile diferite ale realităţii şi să recompună lumea ca un tot unitar, şi nu ca o fragmentare lipsită de sens.

Manualele alternative de limba română reprezintă, în ciuda unor neajunsuri, o formă de gândire liberă, creativă a individului, de implicare a profesorilor şi a elevilor într-o formă de alegere democratică. Acestea sunt personalizate, se adresează diferenţiat fiecărui elev, în funcţie de necesităţile fiecăruia de integrare în societate, scopul fiind acela de a dezvolta competenţa lingvistică şi comunicativă a individului în cadrul societăţii.