Un pedagog de școală nouă…

În opinia mea, calitatea educației din școala românească actuală derivă atât din natura relației elev-profesor, cât și a colaborării părinte-profesor. Se înțelege că doar prin conjugarea eforturilor se poate ajunge la adevărata plus-valoare, că factorii implicați în procesul educativ sunt într-o permanentă colaborare, nicidecum într-o competiție mai mult sau mai puțin declarată.

„Poți învăța în patru feluri: pentru școală, pentru viață, pentru tine, pentru orișicine.” (N. Iorga)

În primul rând, relația care se construiește în timp între profesor și elev este decisivă pentru devenirea acestuia ca adult. Este cunoscut faptul că un cadru didactic te poate motiva să studiezi suplimentar prin simpla pasiune pe care ți-o transmite la predarea lecției, că ajungi să îndrăgești o disciplină datorită celui care cu metodă te-a introdus în tainele ei. La fel de bine „neliniștea, nehotărârea, blazarea, neputința le sunt transmise elevilor, chiar și atunci când nu se dorește, deoarece ele se încorporează în baza relațională, care filtrează mesajul didactic centrat pe conținuturile disciplinei” [1].

Ca om al școlii prin vocație, profesorul nu trebuie să mai fie un furnizor de informații ca odinioară, deoarece a crescut exponențial numărul surselor de documentare, iar accesul la concepte se află doar la o suită de click-uri distanță. Vechiul profil al celui de la catedră, respectiv tipul savantului, nu mai corespunde firii pragmatice, chiar superficiale a elevului de astăzi, prea grăbit ca să mai parcurgă pe îndelete paginile cărții sau ca să mai asculte explicații elaborate și prea comod ca să se deplaseze la bibliotecă în vederea aprofundării conținuturilor.

Așa că totul ajunge să se rezume la ce se întâmplă la școală, în timpul orei de curs, în fața profesorului flexibil, dispus să încerce mereu noi metode prin care să-i trezească și, mai ales, să-i rețină elevului atenția pentru conținutul de asimilat.

Pentru a evita rutina, este necesară provocarea permanentă, grație căreia copiii sunt puși în situații de învățare cât mai variate și mai neașteptate. De regulă, practica a dovedit că elevii sunt într-adevăr mulțumiți atunci când pleacă de la școală cu lecția măcar pe jumătate învățată! Firește că educația de calitate presupune nu doar continua zbatere a cadrului didactic pentru a descoperi resurse materiale și umane, ci și implicarea totală a părinților în viața copiilor și a școlii unde aceștia studiază.

În timp, atitudinea față de școală s-a schimbat în bine, prin creșterea gradului de toleranță și de respect. Momentele de critică vehementă s-au împuținat considerabil și s-au metamorfozat miraculos în sugestii pline de căldură. Iată că schimbul de roluri s-a dovedit benefic, căci profesorul-observator și părintele-pedagog de școală nouă și-au dat mâna amical în numele unui obiectiv suprem: educația tinerei generații.

În concluzie, profesorul trebuie să fie un pedagog de școală nouă, adică să-și actualizeze metodele de predare-evaluare, ținând cont de profilul psihoemoțional al elevului și al părintelui aflați în preajma-i, dar și de cerințele societății în care se proiectează. În completare, părintele este cel care girează școala și oamenii ei prin încredere și bună-credință.

Bibliografie
1. Constantin Cucoș (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ed. Polirom, Iași, 2005;
2. Diana Melnic (coord.), Exerciții de dirigenție, volumul 1, Ed. Atelier Didactic, București, 2014

 

Accesări: 55

Articole asemănătoare