Intrarea copilului în grădiniță, mai ales la grupa mică, reprezintă una dintre primele mari tranziții din viața sa. Mediul cunoscut de acasă este înlocuit cu un spațiu nou, cu reguli, program, colegi și adulți străini. Pentru copil, acest moment vine la pachet cu emoții puternice. Pentru părinți, înseamnă, adesea, anxietate, vinovăție sau teamă că nu știu „dacă au făcut bine”. Pentru educatoare, perioada de adaptare este un test al răbdării, al abilităților de comunicare și al competențelor de gestionare a emoțiilor, atât ale copiilor, cât și ale adulților. În acest context, tranziția reușită de la familie la grădiniță nu poate fi redusă la „primele zile de plâns” care vor trece de la sine. Ea presupune un proces structurat de colaborare, în care educatoarea și părinții devin parteneri conștienți, iar copilul este în centrul preocupărilor comune.

Cuvinte-cheie: tranziție familie – grădiniță; educație timpurie; grupa mică; colaborare cu părinții; reflecție profesională

Literatura din domeniul educației timpurii subliniază faptul că primele experiențe educaționale ale copilului sunt esențiale pentru construirea sentimentului de siguranță și pentru încrederea în adulții din afara familiei. Modelele ecologice ale dezvoltării plasează copilul în rețeaua de relații dintre familie, instituția de învățământ și comunitate, iar calitatea acestor relații influențează adaptarea copilului.

Din perspectiva psihologiei atașamentului, educatoarea devine, în timp, o figură de siguranță secundară. Copilul are nevoie să simtă că, în absența părintelui, există un adult care îl vede, îl acceptă și îl protejează. Acest lucru nu se construiește spontan, ci prin interacțiuni zilnice, repetate, coerente: modul în care este întâmpinat dimineața, felul în care i se vorbește, răspunsul la plâns, disponibilitatea de a-i conține emoțiile.

În plus, în paradigma educației centrate pe copil, părinții nu sunt doar destinatari ai informațiilor, ci parteneri activi în procesul educativ. Dialogul sincer cu familia, respectul față de ritmul copilului și adaptarea treptată a așteptărilor devin condiții pentru o tranziție reușită.

Copiii de 3 ani se află într-un moment în care autonomia începe să se afirme: vor să aleagă, să facă singuri, să spună „nu vreau”, să testeze limitele. În același timp, sunt încă puternic legați de figurile de atașament, iar separarea de părinte poate genera reacții intense: plâns, agățare de adult, refuz de a intra în sală, retragere sau, dimpotrivă, agitație și comportamente de opoziție.

De asemenea, la această vârstă, limbajul este în plină dezvoltare. Copilul nu are încă toate cuvintele pentru a exprima frica, rușinea sau frustrarea, așa că folosește corpul: plânge, se tăvălește, mușcă, lovește sau fuge. Pentru educatoare, este esențial să nu interpreteze aceste manifestări ca lipsă de bună creștere, ci ca semne ale unei adaptări în curs.

Tranziția la grupa mică nu înseamnă doar intrarea într-o instituție, ci și intrarea într-un grup de copii. Distribuirea jucăriilor, a atenției adultului, gestionarea așteptării „până îți vine rândul” sunt provocări noi, care pot declanșa conflicte și emoții intense.

Tranziția reușită începe înainte ca copilul să intre efectiv în clasă și continuă mult după primele zile de grădiniță. Câteva practici se dovedesc utile în construcția unei relații de încredere cu familia.

Întâlniri de început de an și cunoașterea copilului

O întâlnire de început de an, față în față sau online, oferă educatoarei ocazia de a prezenta părinților:

• structura programului de grădiniță;
• regulile de bază și modul de comunicare;
• filosofia educațională a grupei;
• așteptările realiste legate de adaptare (plâns, opoziție, nevoie de obiect de tranziție).

În același timp, educatoarea poate colecta informații despre copil: rutina de somn, preferințe alimentare, reacții tipice la separare, lucruri care îl liniștesc. Aceste detalii devin repere importante în primele zile, când copilul are nevoie de familiaritate și predictibilitate.

Ritualuri de întâlnire și de despărțire

Un alt element important este construirea unor ritualuri clare de întâlnire și despărțire. De exemplu:

• părintele îl aduce până la ușa sălii;
• educatoarea își face timp să îl salute pe nume, să stabilească un scurt contact vizual și fizic;
• se folosesc mesaje de tipul „Mami pleacă acum, tu rămâi cu mine, ne jucăm și apoi mami se întoarce după tine”.

Când aceleași gesturi și cuvinte se repetă, copilul începe să anticipeze și să tolereze mai bine separarea.

Comunicarea sinceră și respectuoasă cu familia

Modul în care transmit educatoarele informațiile despre copil influențează încrederea părinților. Tonul moralizator sau etichetele („este foarte încăpățânat”, „nu vrea nimic”) pot crea tensiuni și pot bloca colaborarea. În schimb, formulările descriptive, centrate pe comportament și context, deschid ușa către dialog:

• „Astăzi i-a fost foarte greu să se despartă de dumneavoastră. L-a ajutat mult când i-ați spus că vă întoarceți după prânz.”
• „Am observat că se liniștește mai ușor dacă îi dau timp să privească activitatea de la distanță, înainte să îl invit să participe.”

Transmiterea obiectivă a observațiilor, însoțită de sugestii, arată că educatoarea este atentă, implicată și dorește să construiască, nu să judece.

Tranziția de la familie la grădiniță nu este doar un proces al copilului și al familiei, ci și un proces de învățare pentru educatoare. Un instrument util este jurnalul reflexiv, în care cadrul didactic notează:

• situații care au declanșat plâns intens sau opoziție;
• reacțiile proprii în acele momente;
• strategii care au funcționat și strategii care nu au dat rezultate;
• întrebări care rămân deschise.

De exemplu, o educatoare poate observa că dimineața, în zilele aglomerate, are tendința să grăbească despărțirea dintre părinte și copil, ceea ce duce la plâns prelungit. Reflectând asupra acestui aspect, poate decide să își ajusteze rutina de primire, oferind fiecărui copil câteva secunde de atenție exclusivă.

Reflecția poate continua în cadrul ședințelor de echipă, unde educatoarele din aceeași grădiniță își împărtășesc strategiile și dificultățile. În acest fel, tranziția devine un prilej de dezvoltare profesională continuă, nu doar o perioadă dificilă care „trebuie depășită”.

Abordarea tranziției ca proces colaborativ și reflexiv are mai multe implicații:

• Necesitatea formării continue în domeniul dezvoltării emoționale și al relației cu familia.
• Revizuirea modului de organizare a perioadei de adaptare, astfel încât să existe timp real pentru observarea copiilor și comunicarea cu părinții.
• Încurajarea cadrelor didactice să folosească instrumente de reflecție (jurnal, fișe de observație, discuții de caz) ca parte firească a practicii.
• Dezvoltarea unei culturi instituționale în care tranzițiile (de la familie la grădiniță, de la grupa mică la grupa mijlocie etc.) sunt planificate, monitorizate și evaluate, nu lăsate la voia întâmplării.

În acest context, „Revista Profesorului” poate deveni spațiul în care educatoarele își împărtășesc experiențele, testând idei, confruntând perspective și construind împreună o viziune matură asupra educației timpurii.

Concluzii

Tranziția de la familie la grădiniță la grupa mică este un proces complex, care implică emoții puternice pentru copil, familie și educatoare. O adaptare reușită nu se rezumă la faptul că „nu mai plânge dimineața”, ci presupune construirea unei relații de încredere, a unor ritualuri securizante și a unei colaborări reale între cei implicați.

Practicile reflexive, comunicarea deschisă cu familia și înțelegerea particularităților de vârstă transformă această tranziție într-o oportunitate de creștere pentru toți. În măsura în care cadrele didactice își acordă timp să observe, să reflecte și să își ajusteze intervențiile, grădinița devine nu doar primul loc în care copilul rămâne fără părinți, ci primul spațiu în care învață că poate fi primit, susținut și valorificat într-o comunitate.

Bibliografie
1. Bronfenbrenner, U. (1994). Ecological models of human development. În T. Husén & T. N. Postlethwaite (Eds.), The International Encyclopedia of Education (Vol. 3). Oxford: Pergamon.
2. Denham, S. A. (1998). Emotional Development in Young Children. New York: Guilford Press.
3. Rimm-Kaufman, S. E., & Pianta, R. C. (2000). An ecological perspective on the transition to kindergarten. Journal of Applied Developmental Psychology, 21(5), 491–511.
4. Siraj-Blatchford, I., Sylva, K., Muttock, S., Gilden, R., & Bell, D. (2002). Researching Effective Pedagogy in the Early Years. London: DfES.
5. Ministerul Educației Naționale (2019). Curriculum pentru educația timpurie. București.
6. Zlate, M. (2009). Psihologia copilului. Iași: Polirom.