Sari la conținut
Revista Profesorului

Socializarea la vârstele școlare

• Claudia Vlădoiu • Colegiul Auto Traian Vuia, Târgu-Jiu (Gorj) • România

Prin esența sa, individul este o ființă socială care se naște într-un mediu organizat din punct de vedere social și care trăiește și acționează în societate, raportându-se permanent la alți indivizi, acționând împreună cu ei și stabilind relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale deoarece individul simte nevoia să se implice și să devină membru al societății în care s-a născut – deci simte nevoia de socializare, în calitate de socializator. Socializarea este un proces permanent care determină transformarea individului și integrarea socială a acestuia în colectivitate, pentru a dobândi un sine. Este acel proces psihosocial prin care copilul de vârstă școlară mică devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut și a crescut.

Psihologia socială consideră că socializarea are loc la nivelul întregii personalități a individului, la nivelul relațiilor sale interpersonale și a comportamentelor de grup, și poate fi deliberată sau neintenționată. Mai mult, poate fi formală sau informală, realizată în favoarea acelui individ ce urmează a fi socializat sau în favoarea „socializatorului”.

Socializarea este un proces de formare a personalității, de asimilare și de acomodare a individului în societatea de care aparține, prin însușirea limbii și a mijloacelor de comunicare, a modelelor culturale ce aparțin unei anumite societăți, a normelor și valorilor morale, educaționale, științifice, etc. Asimilarea individului în cadrul societății constituie una din caracteristicile esențiale ale naturii sale umane și este coordonată de existența impulsurilor la om, de necesitatea de a interacționa cu alți indivizi, de dependența față de adult; capacitatea amplă de învățare caracteristică speciei umane; disponibilitatea biologică de a însuși vorbirea și limbajul simbolic. Socializarea face parte din structura fiecărui individ, încă de la naștere. Din momentul nașterii, aptitudinile sale intelectuale, afective sau de relaționare au nevoie un context social corespunzător care să ajute la dezvoltarea individului și care să îi ofere acestuia diverse situații de comunicare socială și afectivă, într-o multitudine de forme și situații de numeroși agenți, dintre care, cei mai importanți sunt: familia, grupurile – perechi, școala și mijloacele de  comunicare în masă.

Pedagogia abordează problema personalității individului sub aspectul dezvoltării și al educației, cu scopul de a identifica metodele de formare a propriei personalități. Dezvoltarea individului se realizează printr-o succesiune de etape care stabilesc adaptarea acestuia la cerințele mediului social și educațional respectiv. Dezvoltarea socială a individului realizează incidența dintre individual și social, armonizând condiția internă și condiția externă a individului. Individul este condiționat acceptat și integrat în mijlocul unei colectivități. De cele mai multe ori, i se solicită readaptarea la normele colectivității respective cu scopul de a se adapta și integra corespunzător în societate și în lumea valorilor.

Instrument de transmitere a normelor și a valorilor sociale, socializarea este reprezentată de mecanisme comune tuturor indivizilor aparținând aceluiași grup și care diferă de la o colectivitate la alta în funcție de gradul de dezvoltare a societății respective și de particularitățile ei economico-sociale sau culturale. Aceste mecanisme apar încă din primele luni de viață ale sugarului. Pe măsură ce se dezvoltă, individul preia acele mecanisme și roluri sociale stabilite de colectivitate: de copil mic, preșcolar, școlar, adolescent cu însușirea relațiilor și a comportamentelor sociale cerute.

Socializarea începe în copilărie și este cunoscută sub denumirea de socializare primară, este profund afectivă; cuprinde procesul de transformare al copilului cu ajutorul unui limbaj corespunzător, printr-o pregătire individualizată corespunzătoare. Socializarea secundară are loc la nivelul școlii, grupului de prieteni sau de adulți etc. și este neutră din punct de vedere afectiv. Socializarea continuă este orientată spre asimilarea modelelor culturale și normative carea apar de-a lungul vieții unui individ. Socializarea poate fi clasificată astfel:

  • Socializarea adaptativă reprezintă abilitatea individului de a se integra în societate, de a participa și de a îndeplini anumite activități într-un cadru instituțional dat;
  • Socializarea anticipativă reprezintă abilitatea individului de a-și însuși anumite norme și valori care să îl ajute să se integreze într-un cadru instituțional dat.
  • Resocializarea – reprezintă abilitatea individului de a-și însuși un nou set de valori și comportamente care sunt diferite de cele anterioare. Aceasta este de două feluri: voluntară și constă în schimbarea comportamentului, a valorilor și a propriei personalități cu altele noi și involuntară, un proces prin care se evidențiază controlul total și permanent asupra individului, un proces de remodelare a personalității individului deviant, de reeducare a acestuia conform normelor impuse și care presupune schimbări fundamentale în comportamentul individului.

Socializarea presupune „adaptare succesivă de statusuri și roluri sociale, învățare socială, învățare instituțională, jocul, imitația, identificarea. Mai restrâns, învățarea socială este procesul prin care sunt achiziționate și dezvoltate comportamente individuale și colective de natură cognitivă, afectivă, morală, profesională și socială.” (Furtună, 2007, p. 147).

Bibliografie
1. Radu, I., Iluț, P., Matei, L. Psihologie școlară. Editura EXE S.R.L., Cluj-Napoca, 1994.
2. Furtună, C. Sociologie generala, ediția a III-a. Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

 

Accesări: 1.932

Încadrare în categoriile științelor educației:

prof. Claudia Vlădoiu

Colegiul Auto Traian Vuia, Târgu-Jiu (Gorj), România

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/claudia.vladoiu

Articole asemănătoare