Educația modernă pune tot mai mult accent pe dezvoltarea holistică a copilului – nu doar pe dimensiunea cognitivă, ci și pe cea afectivă, relațională și socială. Într-un context marcat de suprasolicitare emoțională, accelerare informațională și slăbirea coeziunii familiale, consilierea psihopedagogică devine un instrument vital pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate. Conform cercetărilor actuale (Cosmovici & Iacob, 1999; Goleman, 2006), stima de sine, autocontrolul și capacitatea de relaționare trebuie cultivate încă din primii ani de școală.

Rolul învățătorului în consilierea școlarului mic

Învățătorul este, de cele mai multe ori, prima autoritate externă cu care copilul intră într-o relație stabilă și afectiv-semnalizată. Rolul său în procesul de consiliere nu se reduce la orele de consiliere și orientare, ci se exprimă zilnic, prin gesturi simple: o privire încurajatoare, o întrebare sinceră despre starea de bine a elevului, o atitudine răbdătoare față de un copil neliniștit sau o mediere calmă între doi colegi aflați în conflict.

După cum subliniază studiile realizate la nivel național privind dezvoltarea personalității micului școlar, învățătorul este cel care dă tonul relațiilor afective din clasă și oferă copilului nu doar structura pentru învățare, ci și repere pentru reglare emoțională și morală.

Ecaterina Vrăjmaș (2008, pp. 217–218) consideră parteneriatul educațional nu doar o simplă relație formală între școală și familie, ci o atitudine pedagogică fundamentală. Ea îl plasează în centrul unei viziuni curriculare moderne, deschise și flexibile, capabilă să răspundă problemelor educative reale. Parteneriatul este, din această perspectivă, o formă complexă de comunicare, cooperare și colaborare între actorii implicați în educația copilului. Acesta presupune convergență în cerințe, în valorile împărtășite, în deciziile luate și în acțiunile desfășurate de toți factorii educaționali, având ca scop comun binele copilului. Actul didactic devine cu adevărat educativ atunci când învățătorul conștientizează că relația cu elevul este prioritară conținutului. Este esențial ca învățătorul să știe să asculte, să valideze emoții, să întărească comportamente pozitive, să încurajeze exprimarea nevoilor și dorințelor într-un mediu sigur.

Mai mult decât atât, consilierea oferită de cadrul didactic are și o puternică valoare preventivă. Intervențiile timpurii care vizează autocunoașterea, exprimarea emoțiilor, dezvoltarea empatiei și capacitatea de rezolvare a conflictelor contribuie semnificativ la reducerea comportamentelor disruptive, a retragerii sociale și a sentimentului de inutilitate școlară (Lupu, 2019; Neagu, 2020a).

Ghidurile elaborate în cadrul CCD-urilor subliniază nevoia unui climat de învățare securizant, în care „elevii se simt ascultați, văzuți și înțeleși”, iar învățătorul devine „model viu de comportament emoțional sănătos”.

O altă componentă importantă a consilierii realizate de învățător este observația continuă. Dincolo de planurile de lecție, fișele și strategiile didactice, învățătorul observă zilnic semnele emoționale fine ale elevilor – o tăcere prelungită, o izbucnire aparent nejustificată, o tendință de izolare. Aceste indicii, interpretate cu grijă și empatie, pot constitui punctul de plecare al unui proces de susținere reală a copilului în dezvoltarea sa personală și afectivă.

Activități de consiliere integrate în curriculumul primar

În cadrul orelor de Dezvoltare personală/Educație civică, dar și în alte contexte didactice, învățătorul poate introduce activități care dezvoltă conștiința de sine, empatia și relaționarea pozitivă: „Termometrul emoțiilor”, „Jurnalul trăirilor”, „Cercul încrederii” sau „Cutia aprecierilor”. Ghidurile realizate de Neagu (2020a) oferă exemple detaliate de bune practici în consilierea afectivă, inclusiv în relația cu părinții.

Goleman (2006) atrage atenția asupra celor cinci dimensiuni esențiale ale inteligenței emoționale – conștiința de sine, autoreglarea, empatia, motivația internă și abilitățile sociale – care pot fi cultivate eficient în sala de clasă, prin modelul comportamental oferit de adult. Aceste competențe, când sunt exersate sistematic, devin veritabile ancore pentru echilibrul emoțional și reușita școlară.

Totodată, studiile recente subliniază importanța intervențiilor de tip preventiv, care includ tehnici de consiliere cognitiv-comportamentală, activități de grup focalizate pe relaționare și introspecție, precum și cooperarea strânsă cu familia. Se recomandă integrarea consilierii afective în curriculumul extins, nu doar ca disciplină separată, ci ca o dimensiune transversală a întregului act educativ. (ISE, 2022).

În această paradigmă, consilierea devine nu doar un instrument de intervenție punctuală, ci un cadru de cultivare continuă a inteligenței emoționale și a competențelor sociale – premise pentru echilibrul interior al copilului și succesul său viitor în viață și în învățare.

Familia ca partener strategic în consilierea copilului

Educația afectivă nu poate fi eficientă în lipsa unei colaborări reale între școală și familie. Implicarea părinților în activitățile de autocunoaștere ale copiilor contribuie semnificativ la consolidarea stimei de sine, a încrederii și a motivației pentru învățare (Voiculescu, 2023; ISE, 2022). Parteneriatul educațional presupune mai mult decât comunicare – înseamnă coerență, respect reciproc și responsabilitate comună față de copil.

Ecaterina Vrăjmaș (2008) subliniază că parteneriatul educațional este, de fapt, o atitudine – o formă complexă de cooperare centrată pe copil și ghidată de coerența valorilor, deciziilor și acțiunilor educative. Această viziune presupune ca învățătorul să devină un mediator între așteptările familiei și cerințele școlii, construind punți de încredere și sprijin reciproc. Într-o abordare aplicativă, importanța formării unei culturi a dialogului constant cu părinții, subliniind riscurile izolării școlii de viața familială. Deși contribuția nu are caracter teoretic consacrat, ea confirmă necesitatea unei perspective parteneriale în educație, observată și la nivelul practicii curente (Girigan, 2023).

Programele de educație parentală au un impact pozitiv în crearea unui „front comun” școală-familie. Acestea au vizat instruirea părinților în domeniul inteligenței emoționale, al comunicării pozitive și al gestionării conflictelor, susținând astfel reziliența copiilor și coerența mesajului educațional. Consilierea afectivă nu este doar un demers punctual, ci o cultură a sprijinului reciproc care trebuie construită cu răbdare, respect și consecvență (Neagu, 2020b).

Concluzii

Consilierea educațională în învățământul primar nu este o anexă, ci un fundament al educației pentru viață. Prin activități specifice, dar și prin atitudine, prin ascultare și sprijin, învățătorul contribuie decisiv la formarea unei personalități sănătoase. Parteneriatul cu familia și sprijinul specialiștilor pot transforma școala într-un adevărat centru de formare emoțională. Iar în spatele fiecărui copil echilibrat stă, de cele mai multe ori, un adult care a știut să-l vadă, să-l înțeleagă și să-i fie alături.

Bibliografie

1. Cosmovici, A., & Iacob, L. (1999). Psihologie școlară. Editura Polirom.
2. Girigan, D.-N. (2023). Parteneriatul educațional cu familia. În Familia – factor existențial de promovare a valorilor etern-umane, Ediția a III-a, 12 mai 2023, Chișinău (pp. 166–170). Chișinău: CEP UPS „Ion Creangă”. ISBN (pdf) 978-9975-46-803-9.
3. Goleman, D. (2006). Social Intelligence: The New Science of Human Relationships. Bantam Books.
4. Institutul de Științe ale Educației (2022). Parteneriatul școală-familie – premisă pentru succesul copilului, București: ISE.
5. Lupu, D. A. (2019). Dezvoltarea încrederii în sine. Ghid practic. Presa Universitară Clujeană.
6. Neagu, M. (2020a). Educația emoțională și educația parentală. CCD Prahova.
7. Neagu, M. (2020b). Educația parentală și consilierea familiei. Ploiești: Casa Corpului Didactic Prahova. ISBN 978-606-94541-3-3.
8. Voiculescu, A. (2023). Familia – factor existențial în educația copilului. Conferința UPSC, Chișinău.
9. Vrașmaș, E. (2008). Intervenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți. București: Editura Aramis. ISBN: 978-973-679-531-2.