Rolul temelor pentru acasă în sistemul de învățământ românesc (Studiu)

Dintotdeauna, problema temelor pentru acasă a generat polemici aprinse, actorii dezbaterilor de acest tip fiind profesori, elevi și părinți deopotrivă, constituind obiect de studiu pentru disciplina numită psihologia educației. Este binecunoscut faptul că educația reprezintă un proces generator de umanitate și, ar fi de preferat, ca cea mai bună educație să fie educația școlară. Problematica educației a fost și este abordată în principal de științele educației, dar și de alte discipline conexe și cu care se află într-un raport de interdependență și interdisciplinaritate. Astfel, amintim cu precădere rolul psihologiei în general și al psihologiei pedagogice sau educaționale – ca ramură aplicativă – în special, în vederea realizării dezideratelor procesului instructiv-educativ și ale sistemului școlar (formarea unei personalități armonioase care să corespundă solicitărilor actuale și de perspectivă ale societății contemporane).

Punând laolaltă cele două concepte, psihologia și educația, putem ajunge la concluzia că psihologia educației reprezintă o ramură a psihologiei generale care ne spune „cum” să folosim ceea ce cunoaștem referitor la individ, la personalitatea umană, la procese și activități psihice pentru a realiza o educație de calitate și pentru a pregăti individul pentru o societate viitoare. Psihologia educației aduce contribuții semnificative în sfera învățământului și a educației. De aceea, multe din nereușitele instituției educației sunt efectul nereușitei planului psihologic în acest câmp. Optimizarea procesului educativ în școală și în afară ei se datorează în mare măsură psihologiei educației și conexiunilor ei cu alte discipline socio-umane. Cercetarea în plan psihologic poate modifica în sens pozitiv eficiența și eficacitatea activităților de bază (predare, învățare, evaluare) ale procesului instructiv-educativ. În același timp, abordarea praxiologică a procesului educativ nu poate face abstracție de mecanismele psihice care guvernează individul și procesele sale.

Prin urmare, psihologia educației studiază: legile activităților psihice și psihosociale ale celor supuși influențelor educaționale (adică a elevilor și dezvoltarea acestora de-a lungul vârstelor școlare); bazele psihologice ale instruirii și educării (adică ale însușirii cunoștințelor, formării priceperilor, deprinderilor și personalității lor – modelarea personalității umane); fundamentarea psihologică a metodelor de acțiune și intervenției asupra dezvoltării psihice a copilului; relațiile dintre educator și educat, relațiile dintre actele comportamentale ale profesorilor și elevilor și multitudinea variabilelor educaționale care intervin în cursul proceselor interacționale din școală (relații profesor – elev, studiul grupului școlar, orientarea și integrarea socio-profesională).

Așadar, psihologia educației este o știință, un domeniu ce cuprinde noțiunile de „psihologie” și „educație”- într-un concept integrator; este și va rămâne una dintre științele educației pentru că abordează sub unghiuri psihologice condițiile de existență școlară ale elevului și toate procesele sale de învățare. În concluzie, psihologia educației studiază geneza, structura şi procesualitatea funcțiilor psihice umane în condițiile specifice ale activității de instruire și educație în scopul sporirii eficienței acesteia. Mai mult, psihologia educației cercetează îndeaproape particularitățile psihologice ale personalității profesorului şi elevului, ca subiecți care interacționează în contextul procesului instructiv-educativ, elucidează bazele psihologice ale instrucției și educației ca activități care pornesc de la profesor spre elev, studiază mecanismele și legile învățării ca activitate prin care elevul preia şi îşi însușește noțiunile și cunoștințele transmise de profesor. Ea este implicată în problematica cunoașterii și devenirii personalității elevului care învață și se formează sub influența modelelor de instruire și educare.

Fiind o disciplină de graniță între psihologic și educativ, psihologia educației se află în conexiune atât cu științele psihologice, cât și cu cele educative, dintre care amintim: psihopedagogia specială (deseori profesorul se întâlnește cu fenomene de supradotare, de accelerare sau retardare a dezvoltării, cauzate genetic sau datorate mediilor diferențiate; evident, nu numai studiile care necesită remedieri sau profilaxii, ci mai ales alternativele educative adecvate copiilor supradotați sunt studiate de psihologia educației, fapt ce constituie un argument pentru relația dintre psihologia educației și psihopedagogia specială și diferențială); psihologia socială (este subdomeniul psihologiei generale care studiază comportamentul individual în context social, identificând și descifrând cauzele și natura comportamentului în situații sociale;  astfel, psihologia socială abordează două aspecte: impactul social asupra comportamentului individual și aporturile personale în inițierea și cristalizarea unor fapte sociale; și în acest context, nu vorbim despre educație fără a exista cineva care educă și cineva care este educat, referindu-ne așadar la grupurile umane în contexte sociale – familia, școala, grupul de prieteni sau de muncă, un grup sportiv etc. -; tot aici se includ și problemele de ordin psihic, generate de mediul de apartenență al elevilor, de condițiile familiale, de vecinătate, de ambianță culturală, fiind astfel în conexiune cu problemele studiate de psihologia socială); psihologia vârstelor (o disciplină din cadrul psihologiei generale care investighează modificările psihologice care survin în viața individului, de la naștere până la moarte; psihologia educației subliniază, așadar, care este scopul educației, finalitatea educației, laturile educației și care sunt metodele și mijloacele de instruire și educare specifice fiecărei etape de vârstă; de aceea, psihologia educației studiază problemele ce țin de dezvoltarea psihică a elevilor, de particularitățile lor psihoindividuale, dar și de caracteristicile grupale ale diferitelor vârste, ceea ce demonstrează relația dintre psihologia educației și psihologia vârstelor); psihologia școlară (are în vedere  problemele propriu-zise ale învățării școalare, ale asimilării cunostințelor și formării operațiilor mentale, ale stabilirii erorilor tipice ale elevilor din cadrul diferitelor obiecte de studiu, precum și de soluționarea diferitelor dificultăți și erori, ale evaluării rezultatelor învățării, de asigurare a învățării eficiente a unor tehnici și procedee de acțiune practică; subiectul psihologiei educației nu este deci numai elevul, ci și subiectul uman care se află nu numai sub influența învățării școlare, a învățării în general, cât mai ales sub influența orientărilor actuale și de perspectivă ale educației permanente).

Una dintre cele mai des utilizate metode în psihologia educației, alături de introspecție, observație psihopedagogică, experiment psihopedagogic, convorbire, anchetă, biografie, teste, este analiza produselor activității, ceea ce se numește generic prin conceptul de teme pentru acasă. Conceptul include orice produs realizat de copil sau elev care poate deveni obiect de investigație psihologică. Prin aplicarea acestei metode, se obțin date cu privire la: capacitățile psihice de care dispun copiii (coerența planului mental, forța imaginației, intereselor, calitatea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor și aptitudinilor etc.); stilul realizării (personal sau comun, obișnuit); nivelul dezvoltării (înalt, mediu, slab); progresele realizate de învățare (prin realizarea repetată a unor produse ale activității). Pentru cercetători, o mare importanță o are fixarea unor criterii după care să judece produsele activității. Printre acestea, mai semnificative sunt: corectitudinea/ vs/ incorectitudinea; originalitatea, banalitatea; complexitatea, simplitatea; expresivitatea/ vs/ nonexpresivitatea produselor realizate.

Atunci când vine vorba despre teme pentru acasă, poziția copiilor este fermă, considerându-le o mare sursă de stres; în plus, părinții le privesc ca pe o responsabilitate zilnică, iar profesorii dedică multe ore corectându-le. Diferențele de opinie sunt tot mai frecvente între susținătorii temelor pentru acasă și cei care le consideră un impediment în calea timpului de calitate petrecut în familie și formării de relații armonioase cu cei din jur. Temele pentru acasă, moștenite de la o generație la cealaltă ca metodă didactică elementară, nu-și mai găsesc rolul tradițional în peisajul educației moderne. Însă și-l pot reinventa, dacă sunt concepute corect! Dintotdeauna, elevii, părinţii, profesorii, dar şi oamenii care nu mai au o legătură directă cu școala sunt familiarizați cu o anumită mitologie în legătură cu temele pentru acasă. Astfel, chiar înainte de a afla în mod concret despre ce este vorba, tema pentru acasă e considerată greoaie şi nefolositoare. În unele cazuri, adversitatea faţă de teme este aşa de evidentă încât, psihanalitic vorbind, se pot remarca acte ratate: elevul (mai ales şcolarul mic) uită că are de învăţat şi pentru acasă, iar dacă totuşi îşi aminteşte că ar fi ceva de lucrat acasă, nu mai ştie ce anume. Oricum, în principiu, orice temă ar fi, nu este interesant să o rezolve, ci plictisitor, implicând o activitate de rutină, exersându-se doar conformismul.

În luna aprilie 2016, un studiu inclus în publicația Science of Learning a demonstrat că temele pentru acasă, testările și examenele, precum și termenele-limită foarte strânse produc o creștere substanțială a nivelului de stres, ceea ce se traduce în final în afectarea capacității de memorare și acumulare de cunoștințe. Se pare că hormonii secretați în aceste contexte și reacțiile de la nivelul neurotransmițătorilor au efecte negative asupra învățării și proceselor cognitive, cu implicații complexe asupra contextului educațional. În plus, un sondaj efectuat în rândul mai multor licee de prestigiu din SUA arată că 56% dintre elevi consideră temele pentru acasă principala sursă de stres legată de activitatea lor școlară. Aceiași respondenți au declarat că temele numeroase și dificile le cauzează tulburări de somn și digestive, precum și probleme în relațiile interpersonale.

O altă problemă s-a centrat pe relația dintre teme și memoria de lucru; astfel, când elevii rețin informații la orele de curs, își folosesc memoria pe termen scurt (denumită și memoria de lucru). Aceste informații sunt actualizate în timp real, ca apoi să fie înlocuite parțial sau total cu o serie de cunoștințe noi predate la următoarea oră. Același fenomen este experimentat de adulți atunci când intră într-o nouă încăpere și uită de ce sunt acolo. Noul set de informații senzoriale (lumina, mirosurile, temperatura etc.) pătrunde în memoria de lucru și anulează informațiile anterioare, pe care o persoană și le amintește abia când revine în mediul din care le-a preluat. Însă educația implică mai mult decât simpla memorare de date. Elevii trebuie să acceseze informațiile în moduri relevante pentru ei și să transfere aceste cunoștințe către situații noi. De aceea, revizuirea informațiilor și a aptitudinilor-cheie dobândite în clasă prin temele pentru acasă crește probabilitatea de reamintire a lor într-o variate de situații în viitor, spun neurologii. Totodată, legătură dintre temele pentru acasă și performanța educațională este sprijinită de o sintetizare a mai multor studii derulate în perioada 1987-2003, care concluzionează că relația dintre teme și succesul academic este una pozitivă și statistic semnificativă.

Dezbaterea privind utilitatea temelor pentru acasă se împarte în două direcții principale: efectele lor în ciclul primar, comparativ cu cel gimnazial. Cercetătorul în educație John Hattie, care a evaluat influențele mai multor factori asupra învățării și performanțelor școlare, a descoperit că temele au un efect nesemnificativ în clasele primare (impact minor sau inexistent asupra procesului de învățare). Pe de altă parte, temele par să prindă importanță în clasele V-VIII. Explicația omului de știință este aceea că elevii de gimnaziu primesc deseori sarcini care le consolidează cunoștințele și aptitudinile-cheie deprins la orele de curs, pe când elevii din clasele I-IV primesc de regulă teme cu conținut distinct față de lecția predată la clasă. În spiritul celor susținute anterior, John Hattie declara pentru BBC în anul 2014: „Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci ca profesor este să concepi temele pentru acasă într-o formă care fixează ceva ce elevii au învățat deja”. Cu alte cuvinte, temele pot fi eficiente doar când sunt concepute corect și solicitate în momentele potrivite. În acest sens, specialiștii recomandă câteva reguli generale de care un profesor ar trebui să țină cont în elaborarea temelor: 1. Stabilirea unor teme relevante, ceea ce presupune elaborarea de sarcini care se adresează fie cunoștințelor predate la ora de curs, fie oportunităților elevilor de a explora conceptele-cheie în zonele lor de interes; 2. Adaptarea temelor în funcție de sarcinile trasate vârstei și competențelor copiilor, altfel încât nivelul de anxietate cu care aceștia se vor confrunta să nu le afecteze capacitatea de învățare, deoarece rata de succes a temelor crește preponderent cu satisfacția elevului de a fi capabil să îndeplinească sarcinile corect; 3. Implicarea părinților, fără a transforma temele într-un motiv de conflict cu elevii și părinții, ele fiind o împărtășire de informații, nu o bătălie; 4. Verificarea temelor împreună cu elevii, aceasta neînsemnând doar a face observații cu pixul roșu pe caiet, ci discutarea răspunsurilor copiilor la clasă și recapitularea conceptelor-cheie, astfel încât informațiile din memoria de lucru să se fixeze în memoria de lungă durată.

Este bineștiut faptul că la ciclul primar, temele au un caracter opțional; pot fi făcute de miercuri până miercuri (pentru a cuprinde atât timpul săptămânii, cât și weekendul); sunt indicate pe platforma Adservio (pentru a se evita consumul de hârtie, pierderea bilețelelor și pentru a fi mai ușor accesate de părinți). În schimb, la gimnaziu, felul în care se gestionează temele ține strict de modul de lucru al profesorului și de ceea ce se agreează între profesor-părinți-elevi, pentru ca, la liceu, alegerea temelor să se facă în funcție de profilul clasei, de preferat, în urma unei consultări cu elevii, în așa fel încât subiectele dezbătute să capteze interesul adolescenților și, de ce nu, să îi ajute pe aceștia să-și identifice talentul creator/artistic etc. O astfel de abordare elimină pericolul efectelor negative legate de stresul pe care temele îl pot produce copiilor, fără pierderea beneficiilor acestei metode de fixare a informațiilor, aptitudinilor și competențelor.

În perioada 7- 20 noiembrie 2017, Ministerul Educației Naționale și Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei au organizat o consultare publică, la nivel național, privind rolul temelor pentru acasă. Trebuie specificat, din capul locului că demersul consultativ al MEN și al ISE are ca obiective corectarea unor disfuncționalități semnalate și identificarea unor noi abordări în ceea ce privește rolul temelor în procesul de învățare. Studiul integral și sinteza de cercetare sunt disponibile pe site-ul Institutului de Științe ale Educației: www.ise.ro/temele-pentru-acasa-raport-de-consultare-nationala. Au participat, completând integral un chestionar on-line, 70.952 de actori din învățământul preuniversitar, dintre care 27.383 părinți (84% – mame), 32.786 de elevi și 10.783 de cadre didactice din toate județele țării.  În urma analizei răspunsurilor primite, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a elaborat un raport care include rezultatele și concluziile acestei consultări publice.

Conform studiului, temele pentru acasă sunt considerate utile și necesare pentru îmbunătățirea învățării de cei mai mulți dintre respondenți.

Cu toate acestea, se constată o preponderență a temelor repetitive, monotone și dificile, care întăresc ceea ce s-a predat la clasă. Profesorii se centrează pe explicarea sarcinilor și pe feedback-ul frontal, în timp ce elevii și părinții își doresc teme diferențiate, provocatoare, pe care să le rezolve creativ și eventual în echipă. Mai mult de jumătate dintre profesori declară că nu dau teme pentru vacanță. Pe de altă parte, 75-80% dintre elevii şi părinții care au completat chestionarele consideră că temele sunt adesea prea obositoare și prea numeroase și că acestea consumă o mare parte din timpul liber. Un alt efect negativ face referire la faptul că temele pentru acasă conduc la neliniște, îngrijorare sau stres. Această afirmație este susținută cu prioritate de către părinți (70,7%) şi de către elevi (67,8%), în ponderi mai ample la liceu şi la gimnaziu, unde şi complexitatea temelor este mai mare. În același timp, aproape 80% dintre părinți afirmă că elevii au nevoie de sprijin în rezolvarea temelor.

În privința adoptării unui act normativ care să reglementeze rolul temelor pentru acasă și timpul necesar efectuării acestora, opiniile cadrelor didactice sunt polarizate: o parte consideră că temele pentru acasă trebuie să beneficieze de o reglementare juridică pentru o raportare la un cadru comun, evitându-se astfel excesele legate de volumul temelor, gradul de dificultate, timpul necesar efectuării acestora etc. La polul opus se situează opinia potrivit căreia această chestiune trebuie să fie și poate fi gestionată de către profesioniști (cadrele didactice), în funcție de particularitățile fiecărei clase, reglementarea acestei problematici fiind văzută drept o constrângere a libertății de acțiune a profesorilor. În plus, s-a mai constatat că fetele şi băieții se raportează la teme în mod diferit. La nivel general, ponderea elevilor care susțin efectele pozitive ale temelor este mai mare în rândul fetelor, comparativ cu băieții.

Recomandările respondenților susțin acordarea unei atenții speciale nu doar tehnicilor de învățare independentă, care contribuie la formarea unor deprinderi de rezolvare independentă a unor sarcini, transferabile în efectuarea temelor pentru acasă, ci și tehnicilor de lucru în echipă, care contribuie la exersarea competențelor de comunicare, negociere, management al timpului etc., competențe transferabile în realizarea unor teme de grup.

Alte propuneri vizează nevoia de stabilire a unor teme pentru acasă cu caracter interdisciplinar sau transdisciplinar, alternarea temelor clasice, tradiționale, cu cele cu caracter practic-aplicativ, legate de viața reală (proiecte, machete), diferențierea între teme zilnice și teme cu termen mai lung de realizare (săptămânal, bilunar, lunar, semestrial) pentru formarea/dezvoltarea abilităților și competențelor elevilor legate de managementul timpului, a responsabilității etc. De asemenea, apar recomandări privind utilizarea unor instrumente pentru monitorizarea temelor zilnice și săptămânale la nivelul clasei, care să sprijine cadrele didactice în stabilirea realistă a temelor (de ex., caietul, jurnalul, graficul clasei, disponibil sau accesibil pentru toți profesorii care predau la clasa respectivă). La metode moderne de predare şi de evaluare se impun metode noi de a concepe şi a operaţionaliza şi temele pentru acasă, pentru că nu se pot aplica reperele pedagogiei constructiviste în activitatea din clasă şi să se formuleze teme conform pedagogiei clasice.

Dacă s-ar urmări evoluția școlară a ultimilor ani, orice cadru didactic ar trebui să reflecteze la câteva chestiuni, formulate astfel: de ce în şcolile considerate bune, la orele apreciate drept importante, profesorii dau teme pentru acasă (ca o mărturie a faptului că activitatea didactică este serioasă şi consistentă)? Dar în alte şcoli, respectiv la diverse alte discipline de studiu, profesorii nu dau teme pentru acasă? De ce la unele materii se dau teme, iar la altele nu? Care este frecvenţa de realizare a temelor de către elevi? Dacă temele pentru acasă sunt date în mod sistematic, acestea sunt şi făcute în acelaşi mod? Cu cât temele pentru acasă sunt mai ample, cu atât şansele ca elevii să înveţe mai bine sunt mai bune? Temele pentru acasă să fie de tipul celor care impun rezolvări individuale sau să implice muncă de echipă, cooperare, întrajutorare? În ce fel este afectată învăţarea prin faptul că temele se rezolvă cu ajutorul materialului furnizat de internet? Sunt profesori care dau teme foarte grele, special ca aceşti copii să nu ştie să le rezolve, astfel încât părintele să vină disperat la profesor şi să înceapă să facă meditaţii cu el?

Tocmai din acest motiv, profesorul ar trebui să reflecteze asupra experienţei privind disponibilitatea elevilor de a-şi face temele, căutând să distingă acele situaţii în care tema pentru acasă să fie bine primită, existând chiar premise favorabile pentru ca aceasta să fie receptată cu bunăvoinţă şi realizată ca atare. De pildă, o temă poate fi acceptată drept rezonabilă atunci când vine în completarea unei probleme rămase neelucidate, care e solicitată tocmai pentru a rezolva o disonanţă cognitivă. Aceasta apare ca o prelungire firească a eforului de a înţelege – început în clasă – şi drept o oportunitate de a utiliza noile achiziţii ale învăţării, dând astfel sens deplin acesteia.

Un alt tip de situaţie se configurează prin tema dată în forma unui proiect (de cercetare, de aplicare a unor noţiuni teoretice în contexte concrete), care se doreşte o formă de învăţare prin proiecte. Pot fi teme de documentare camuflate în haina mult mai agreată a proiectului. La nivel de viaţă cotidiană, în lumea şcolii, tendinţele arată că e plictisitor să îţi faci temele, dar e cool să participi la proiecte.

O altă situație, o provocare cu largi implicaţii relaţionale, ale cărei valenţe sociale sunt evidente, este tema care îi antrenează şi pe alţii: colegi de clasă, dar, şi mai interesant, colegi de la alte clase, (alţi) profesori, părinţi. În acest caz este valorizată interacţiunea, cooperarea, faptul de a cere şi de a primi feedback, de a împărtăşi experienţe. De multe ori, părinţii apreciază implicarea în realizarea temei pentru acasă cu atât mai mult cu cât au conştiinţa că nu au făcut propriu-zis tema în locul copilului, ci doar au avut ocazia de a demonstra că îl susţin. De exemplu, prin a răspunde la un chestionar privind modul în care se desfăşura viaţa de liceu pe vremea lor. Astfel, cooperarea între familie şi şcoală nu mai reprezintă doar participarea la şedinţele semestriale cu părinţii şi nici nu se rezumă la probleme administrative, eventual la necesitatea fondului clasei.

Un alt caz care denotă flexibilitate didactică este dat de tema pentru acasă care nu trebuie făcută pentru data viitoare. Poate fi o temă pentru peste mai mult timp: peste o lună, pentru semestrul care urmează, pentru la anul sau pur şi simplu este o temă pe care fiecare o va face atunci când viaţa îi va arăta cum se poate face. De pildă, o temă legată de sensul vieţii. În acest sens, Tribuna învățământului, în numărul apărut în 08.05.2019, propune o situație de acest tip: „Imaginaţi-vă că, după ce se discută Mitul lui Sisif, în viziunea existenţialistă a lui Albert Camus, se dă o temă pentru acasă. Sau că situaţia de viaţă este una asemănătoare cu aceea descrisă de Nicolae Dabija în romanul Tema pentru acasă (Ed. Princeps-Edit, Iaşi, 2009): pentru ca tema să poată fi făcută, trebuie mai întâi ca în societate să fie rezolvate multe probleme. Unele ţin de politică, altele trimit la morală. Chiar profesorul care dă tema copiilor are de parcurs un drum siberian al confruntărilor cu consecinţele propriilor idei. De aceea, tema capătă o greutate dată de autenticitatea faptelor controversate de viaţă şi are o semnificaţie aparte”.

Și, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, o modalitate de a gândi tema pentru acasă este aceea în care cel care o rezolvă îşi va antrena creativitatea şi va avea ocazia de a exprima puncte de vedere personale, coerente, într-un context teoretic bine precizat. Acest tip de temă este asociat cu exerciţiile de dezvoltare personală şi legitimată drept o cale de cizelare a personalităţii. O astfel de temă se pretează pentru elevii de liceu, dornici să se implice în ceea ce îi motivează intrinsec, în ceea ce se regăsesc şi corespunde nevoilor acestora de dezvoltare.

Nu de puține ori, chiar dacă funcționarii de la Minister au considerat că anularea temelor pentru acasă ar putea ușura viața elevilor din clasele primare, totul la cererile insistente ale părinților, unul dintre consilierii prezidențiali în domeniul educației, culturii și cercetării, Corneliu Popovici, este convins că această inovație prost concepută și populistă va avea un impact negativ asupra sistemului educațional, dovadă declarația acestuia: „Este o decizie irațională, o spun ținînd cont de rezultatele analizei pe care am făcut-o și în baza dezbaterilor care au avut loc, cu participarea profesorilor din clasele primare și a părinților, în școlile din capitală, dar și din alte localități ale țării. Este o încercare de a trata durerea de cap cu ajutorul ghilotinei. Este o decizie populistă, care nu va aduce nimic bun copiilor, din contra – va contribui la degradarea sistemului educațional din țară chiar din clasele primare. Eu cred că la etapa actuală trebuie nu să anulăm temele pentru acasă, ci să revizuim curriculumul învățămîntului primar, să-l facem mai simplu și mai accesibil, pornind de la vîrsta copiilor. Mai trebuie să revedem conținutul majorității manualelor pentru a exclude erorile, inclusiv cele gramaticale, și a elabora manuale în conformitate cu standardele moderne și necesitățile copiilor.”

În mod asemănător, psihologii au opinii diametral opuse în problema dată. Secretarul general al Centrului Internaţional de Prevenire şi Informare în Domeniul Adicţiilor (CIPIDA), psihologul Mircea Grecu, nu susține anularea temelor pentru acasă, fiind convins că atunci copiii ar dispune de mult timp liber, pe care îl vor folosi la dezvoltarea deprinderilor nocive. „Copiii trebuie să fie mereu ocupați cu ceva, încărcați: acțiuni sportive, culturale, de instruire, afirmă Grecu. În caz contrar, ce să facă acasă? Vor avea prea mult timp liber pentru altceva – televizor, tabletă, jocuri pe calculator. Este altceva că temele pentru acasă trebuie să fie interactive, interesante, însă nu este corect ca ele să fie total anulate. De acord, elevii sînt supraîncărcați, poate că trebuie revizuit programul școlar. În prezent, nici părinții nu dispun de timp liber suficient pentru a-l petrece cu copiii, iată de ce lucrul pentru acasă este o alternativă bună. Lipsa temelor pentru acasă poate intra în obișnuința copiilor și, pe la 14-15 ani, ei nu vor mai dori să-l îndeplinească. La urma urmei, este un regim. Școala este și ea un fel de armată – de obicei, ne facem temele pentru acasă ca să ne disciplinăm.”

În schimb, psihologul Ludmila Siomina-Guțu consideră că ideea anulării temelor pentru acasă este una corectă. „Elevii de vârste mici au puține jocuri active, foarte importante pentru dezvoltarea fizică corectă la această vîrstă”, își argumentează poziția psihologul Siomina-Guțu.  „Scoliozele și miopia – iată «prietenii» elevilor de azi. Volumul temelor pentru acasă nu trebuie să depășească 30% din materialul studiat în clasă. În realitate, pentru elev ele se transformă într-un mod constant de petrecere a timpului în fața caietelor și cărților și în amenințările părinților. Mai rău – se răcesc și relațiile dintre membrii familiei.” Psihologul spune că este nemotivată teama părinților pentru perioada de trecere a copilului în clasele mai mari și modificarea cerințelor în acest context: apariția notelor și a temelor pentru acasă. „Temele pentru acasă nu vor dispărea total din viața copiilor, menționează Ludmila Siomina-Guțu. Va exista lucru asupra proiectelor, însărcinări creative, alte activități. Și trecerea la școala medie va fi în sine o etapă pentru care copiii vor fi pregătiți. Doar că se vor schimba regulile. De fapt, ne-am dori foarte mult ca modificările introduse să exprime spiritul, nu doar litera legii, și ca ele să fie împărtășite și de profesori, și de părinți. Ca părinții să nu-i pună pe copii la treabă din proprie inițiativă, dar să-i trimită să facă sport și diverse activități de creație.

Dincolo de toate acestea, tema pentru acasă poate fi considerată o punte de legătură între şcoală şi familie, constituindu-se într-un mod de a consolida continuitatea dintre ora de curs şi orele de studiu. „La nivelul semnificaţiilor profund umane, tema pentru acasă poate fi o poartă deschisă de către şcoală spre viaţa reală, nuanţată cu semnificaţii metafizic”, a completat prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti.

Bibliografie
Cosmovici A., Iacob L., Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999
Nicola I., Farcas D., Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Manual, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Popangă V., Clasa de elevi – subiect și obiect al actului educativ, Editura Facla, Timișoara, 1973
Radu I, Psihologie școlară, Editura Stiințifică, București, 1974

Webografie
www.aletheea.ro/temele-pentru-acasa-sunt-utile-sau-doar-o-povara-inutila/
www.edu.ro/etichete/teme-pentru-acas%C4%83
www.ise.ro/temele-pentru-acasa-raport-de-consultare-nationala.
www.tribunainvatamantului.ro/tema-pentru-acasa/
noi.md/md/analitica/scutirea-de-teme-pentru-acasa

 

Accesări: 397