Proverbul este o organizare lingvistică stabilă, repartizabilă în contexte variate, exprimând sintetic un adevăr sau o opinie generală. În antichitate și-n evul mediu proverbele reprezentau reguli de morală, indicatori pentru viața practică și mijloace de îmbogățire lingvistică. Ele se înscriu în sfera funcției educative, calitate ce implică o intenție estetică. Aristotel și Cicero și-au întocmit colecții personale de proverbe. Devenind atât de utile, popoarele antice, pentru a le avea permanent în minte, le marcau pe monumentele publice ale orașelor și satelor. Sensul educațional și valoarea educativă a proverbelor au fost evidențiate și de cea mai mare carte populară „Floarea darurilor”. Pentru Rivarol, proverbele sunt fructul experienței popoarelor, iar Quitard presupune că, la originea lor, „proverbele au fost un fel de reprimat natural al primelor experiențe ale omenirii”.

Latura instructivă a funcției lor formative este evidențiată de puterea lor generalizatoare. În colectivitățile tradiționale, de tip rural, repertoriul de proverb, alături de alte categorii ale literaturii și culturii orale, constituie unul din elementele fundamentale prin care mediul social acționează formativ asupra individului. Ca funcție educativă, proverbele se definesc ca o experiență socială pe care o reprezintă. Constatarea întâmplării se transformă în observație practică, aplicabilă: „Pisica blândă zgârie rău.”

Remarcăm că aceste vorbe înțelepte funcționează ca model care mediază experiența socială și cea individuală, realizându-se un transfer de semnificații. Se simte chiar calitatea de normă a proverbului, ajutat și de structura lui expresivă.

Proverbele românești, rod al unui îndelungat efort de cunoaștere, reprezintă un tezaur inestimabil de înțelepciune, ale cărui valori și sensuri nu se sting niciodată. Ele constituie pentru toate generațiile nu numai norme de comportare, ci și modele de acțiune în cele mai variate împrejurări din viață. Folosite în educația cetățenească, prin adaptarea lor la programul zilnic al școlarului, proverbele și zicătorile contribuie enorm la formarea personalității copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, deoarece au valoare etico-estetică prin exemplele morale transmise și prin mijloacele artistice folosite.

Elevilor, de exemplu, li se pot dezvolta prin proverb și zicători calitățile morale și patriotice precum cinstea, hărnicia, răbdarea, dragostea de muncă, iubirea de țară, bunătatea, curajul, atitudinea justă față de colegi și dascăli/ părinți, modestia etc. Funcția educativă a proverbelor este realizată prin faptul că acestea spun în mod direct ce este bine și ce este rău în viață, în legătură cu activitatea omului, cu relațiile dintre ei și colectivitatea în mijlocul căreia trăiește. Comportamentele negative sunt semnalate, de regulă, mai puternic decât cele pozitive, deoarece din rău omul învață mai mult decât din bine. „Până nu pățești, nu te cumințești!”, „Cine a fost mușcat de un câine se teme și de o lătrătură.”, „Capul face, capul trage!” sunt doar câteva exemple utilizate în cazul copiilor neascultători, neastâmpărați.

Proverbele care se înscriu în această regulă morală reprezintă, în esență, o atitudine combativă față de aspectele negative ale vieții, față de idea de rău. Frumusețea morală este marcată indirect prin combaterea viciului și a urâțeniei de caracter: „Leneșul mai mult aleargă.”, „Scumpul mai mult păgubește.” Acestea pot avea o mulțime de sensuri, în funcție de puterea de înțelegere a copiilor. Pot fi explicate concret prin rezultatele obținute uneori la activitățile practice.

De asemenea, proverbele pot fi utilizate pentru a concluziona ideile unor texte literare. De exemplu,  în cazul poveștii „Cuvântul fermecat” se poate aminti proverbul „Vorba dulce mult aduce.”, iar la povestea „Ciripel cel lacom” se pot citi proverbele „Unde mănâncă unul, pot mânca și doi.”; „Lacom la bogăție și sărac la minte”; „La mâncare lup, dar la lucru vulpe”; „Lăcomia strică omenia!”; „Vai de cel ce merge singur, căci atunci când va aluneca n-are cine-l ridica!”. Ultimele două proverbe se pot întrebuința și-n timpul drumețiilor realizate cu elevii pentru a se deplasa ordonat, fără incidente.

Atitudinea corectă față de muncă poate fi educată prin intermediul acestor vorbe înțelepte. „Munca e o comoară mare.” „Munca e blagoslovită și când te ții de ea ai pită.”

Nu trebuie pierdut niciun prilej pentru a întrebuința proverbele. Eficiența utilizării acestora poate fi remarcată în evoluția comportării individuale și de grup, știut fiind faptul că, la vârsta școlară copiii își însușesc foarte ușor cele învățate. Așa vor ajunge să fie buni prieteni și să se ajute, să vorbească frumos, să fie cinstiți, să spună adevărul, să fie perseverenți etc.

În satele românești și-n localitățile urbane, proverbul, prin funcția educațională, răspunde tuturor experiențelor individuale tipice structurii culturale și de comportament a colectivității date. Tezaur de înțelepciune și de meditație adâncă, caracterizând un limbaj vechi, închegat, original, proverbele și zicătorile pot reprezenta un punct educație moral-civică.

Bibliografie
Proverbe și zicători, Editura „Steaua Nordului”, București, 2005