Nu de puține ori, literatura română a fost caracterizată drept misogină: nu există nicio autoare printre autorii canonici, iar singurele personaje feminine puternice care apar în manualele școlare sunt Mara și Vitoria Lipan. Literatura studiată în liceu, spre exemplu, e una scrisă de bărbați, femeile fiind personaje protejate, înșelate, manipulate sau părăsite când sunt neînțelese. Și așa stau lucrurile și cu literatura studiată de cei mici: în basme eroul este mereu de sex masculin iar partea feminină așteaptă neputincioasă să fie salvată, zdruncinând încrederea  în sine a atâtor fetițe care-și formează o părere eronată despre viață în general.

De obicei, când vine vorba de condiția femeii, societatea românească apare simțului comun ca fiind discriminatorie. Dacă în trecut organizarea patriarhală s-ar face vinovată pentru desconsiderarea femeilor, în zilele noastre anatemizat e misoginismul. Simptomatic în acest sens ar fi chiar modul în care feminitatea se reflectă în textele literare.

Discuția nu e deloc nouă, din moment ce, în perioada interbelică, ideologul modernismului Eugen Lovinescu scrie un eseu intitulat Psihologie feminină în care încearcă să demonstreze că „avem și noi suflete de femei frumos zugrăvite”.  Însă, deși deși se axează doar pe acele personaje feminine cu o personalitate puternică, ambițioase, active, care hotărăsc destine, Lovinescu le clasifică după gradul de masculinitate de care dau dovadă.

E nevoie să apară în 1930 Baltagul lui Mihail Sadoveanu pentru ca întreaga tradiție a viziunii reductive-depreciative asupra condiției femeii să sufere o transformare importantă. Astfel, Vitoria Lipan ilustrează atât tipologia femeii tradiționale, cât și sensibilitatea, intuiția, ba chiar ambiguitatea feminității în general.

Și dacă extindem discuția dincolo de ceea ce se întâmplă în literatura română, e lesne de observat faptul că femeia este omagiată în toate formele de artă și de cultură: în poezie, ode, picturi, sculpturi, etc. A fost urmărită în fiecare etapă a vieții: copilă, iubită, amantă, soție, mamă și bunică evidențiindu-i-se calități și defecte, punctele tari și punctele slabe, ea fiind celula fiecărei creații, în jurul ei învârtindu-se toată existența umană. A fost admirată și considerată un element pozitiv al societății sau, dimpotrivă, factorul declanșator al tuturor relelor ( aici făcând referință și la păcatul primordial). Femeii i se recunoaște firea schimbătoare și nestatornică precum și frumusețea fizică și interioară, cu un surâs ea putând cuceri pe oricine, având avantajul de a i se deschide toate ușile. Lipsa frumuseții fizice conduce în cele mai multe cazuri la imposibilitatea de a dovedi frumusețea interioară, puritatea sufletească ori inteligența deosebită. Astăzi însă femeia se bucură de avantajul de a putea corecta sau ascunde defectele naturii, existând o adevărată educație în acest sens și reușind să stârnească reacții pozitive în rândul bărbaților, care, de multe ori, fac din ea o muză.

Puterea femeii asupra bărbatului este, de asemenea, un subiect interesant de discuție având în vedere că ea este cea care pare a avea cheile către fericire, și tot ea este cea care reușește să-l arunce în cele mai crunte suferințe. Are o voință pronunțată și demonstrată, aceste atribute nefiind întotdeauna agreate de bărbați, la acestea adăugându-se, bineînțeles și tendința de a vorbi prea mult, alungând liniștea casei.

Capacitatea femeii de a da naștere unei vieți o situează mai aproape de divinitate căci un om este așa cum îl vrea Dumnezeu și cum îl crește mama care l-a făcut, femeia-mamă fiind o altă ipostază în care se îngrămădesc o sumedenie de stări pe care doar le pot presupune bărbații.

E suficient să privim femeia doar din perspectiva aceasta, de mamă, și să încercăm să o urmărim și s-o analizăm așa cum ni se înfățișează în operele literare, pentru a putea fi siguri de ineditul descoperirilor, pentru că, personajul feminin, deși acuzat pe nedrept de utilitatea de a procrea, este deosebit tocmai prin forța, sensibilitatea, candoarea, iubirea, rigurozitatea, ambiția, curajul pe care, se pare, le are ca mamă.
Discursul este probabil feminist, diferențele semnalate conducând la acceptarea implicită a aspectelor discriminatorii reliefate, controversa semnalându-se și în ceea ce privește așa-numita ” literatura feminină”, termen nedefinit, adus în prim-plan de scriitoarea Burța-Cernat Bianca. Critica literară, prin vocea lui Crețu Bogdan, într-un articol intitulat Proza feminină interbelică de la margine în centrul atenției, aprobă poziția scriitoarei care-și păstrează echidistanța semnalând câteva capcane:

„Nu cred că se poate discuta în mod serios despre «literatura feminină». Există, fără doar şi poate, o anumită sensibilitate specifică sexului gingaş (ca să nu spun slab), există un anumit mod de a pricepe/ percepe lumea, care îşi pun amprenta asupra textului literar, dar toate acestea nu sunt mijloace ale literarităţii. Dincolo de toate atributele pe care i le ataşăm, literatura se defineşte prioritar prin expresivitate, care e impasibilă la diferenţele de gen. A face din acest mesaj ideologizat scopul literaturii garantează eşecul. De cele mai multe ori, feminismele de tot soiul se plasează într-o zonă a propagandei, mimând, ca orice extremism, discursul literar sau doar folosindu-se de el. Ceea ce le interesează este să-şi disemineze dogma. Care dogmă înseamnă sublinierea diferenţei. Or, a pretinde că valoarea ta constă în diferenţa de gen înseamnă a te condamna de unul singur la minorat. Rectific: de una singură. Surorile Brönte, Jane Austen, Emily Dickinson, Virginia Woolf, la noi Hortensia-Papadat-Bengescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu ş.a.m.d. îşi depăşesc statutul feminin (chiar dacă literatura lor pune adesea în pagină dileme ale feminităţii, ale fiziologiei specifice, viziuni care unui bărbat i se refuză), plasându-se, fără complexe, într-o competiţie axiologică, nu ideologică. Nu pretind să fie acceptate, nu îşi cerşesc locul în canon pentru că sunt altfel, ci îşi câştigă aceste drepturi pentru că le merită.
Câtă discriminare intră în toată această poveste nu e dificil de intuit. Destulă, dar cu o precizare obligatorie: de discriminat se discriminează, din naivitate, din orbire, chiar cele care ţin să îşi etaleze cu înverşunare identitatea feminină, uitând de cea strict estetică. Acceptă, implicit, că sunt o minoritate; nici nu mai e nevoie să se manifeste machismul, misoginismul, real în anumite cazuri. Dar, atunci când astfel de obtuzităţi masculine întârzie să apară, tot ele, feministele, intră în panică. Asta pentru că au nevoie de discriminare, au disperată nevoie să fie transformate în victime. Pentru că a fi victimă este extrem de avantajos. De fapt, fără asta tot discursul lor se duce pe apa Sâmbetei. De aceea nu pierd prilejul să se considere nedreptăţite, ignorate, marginalizate. Numai că locul celor mai multe acolo este: la marginea literaturii. Și nu pentru că sunt femei, ci pentru că nu sunt scriitori. Sunt doar «scriitoare».”

Chiar dacă problematica personajului feminin nu se contopește neapărat cu cea a literaturii feminine, motivele aduse în discuție pentru preferința acestui subiect de analiză, se situează cumva în același plan de dezbatere.

Adolescentele, în mod firesc, se află într-o perioadă de căutare a identității, nu știu exact cine sunt și de aceea e oportun să învețe din experiența altora, lumea personajelor feminine reprezentând o sursă de cunoaștere alternativă numeroaselor surse moderne care au invadat toate domeniile de activitate (TV, internet). Experiența trăită prin personajele întâlnite în cărți poate deveni experiența proprie, își pot forma propriul sistem de valori și își pot alege chiar modele din rândul acestora.