Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al educaţiei în scopul cunoaşterii.
Privind contextual, vom observa că discursul mediatic a cotropit întreaga existenţă; mediatizarea vieţii publice e o observaţie la îndemână, iar procesul comunicaţional, fie el instituţional ori publicitar transformă realitatea într-un fenomen discursiv. Fiecare persoană, beneficiară a unei experienţe mediatice fără precedent şi dezorientată în jungla mediatică, îşi oferă azi propriul mozaic (colaj) cultural, pierzând sensul întregului.

„Educaţia are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de secole, dar şi o pregătire pentru un viitor, în bună măsură, imprevizibil.” – Jacques Delors

Ca fenomen cultural general, afirmă Clive Beck, „transdisciplinaritatea se caracterizează prin provocarea convenţiilor, amestecul stilurilor, tolerarea ambiguităţii, accentul pus pe diversitate, acceptarea (chiar celebrarea) inovaţiei şi a schimbării, accentul pus pe construirea realităţii“.

Transdisciplinaritatea priveşte – aşa cum indică prefixul „trans” – ceea ce se află în același timp şi între discipline şi în interiorul diverselor discipline si dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii.

Dacă în modernism identitatea persoanei se contura pe profesie, în postmodernism identitatea persoanei se construieşte (din păcate) pe imagine, aspect fizic şi se centrează în sfera consumului, a timpului liber.

„«Personalitatea» persoanei se constituie în transdisciplinaritate prin jocul aparenţelor, al suitei de imagini pe care persoana le «pune în scenă», ceea ce îi va permite adoptarea unui şir de «personalităţi», în funcţie de elementele exterioare pe care le selectează.“ Pentru a supravieţui într-o lume dominată de schimbări rapide şi lipsită de coerenţă, a imaginilor schimbătoare şi strident colorate, profesorul trebuie să adopte identităţi flexibile. Pentru a reuşi în activitatea didactică, profesorul trebuie să ţină cont de elementele caracteristice societăţii postmoderne, de faptul că elevii trăiesc într-o societate suprasaturată de media, în care produsele culturii media oferă baza pentru conversaţie, suportul vieţii şi fanteziei lor.

Formele vizuale şi audio ale culturii media înlocuiesc formele livreşti şi necesită un nou tip de „alfabetizare“ media în vederea decodării acestor noi forme culturale. În plus, cultura media a devenit o forţă dominantă de socializare, imaginile şi celebrităţile mediatizate venind să înlocuiască familia, şcoala şi Biserica, propunând noi modele de identificare şi producând imagini rezonante în stil, modă şi comportament.

„Educaţia este rezultatul experienţelor de învăţare pe care organizarea şi reorganizarea elementelor de mediu le oferă persoanei, aşadar în mod indirect. Niciodată nu educăm direct, ci indirect, cu ajutorul mediului“.

Dacă se acceptă transdisciplinaritatea, se impune şi limitarea autorităţii profesorului în şcoală. Clive Beck crede că poate reconstrui conceptual relaţia profesor-elev prin afirmarea autorităţii elevului şi prin exprimarea celor două autorităţi, măcar diferite (a profesorului şi a elevului), prin intermediul aceleiaşi sintagme: autoritate reciprocă. O asemenea abordare este compatibilă cu posibilitatea ca „profesorul şi elevii să înveţe împreună“, adică este compatibilă cu posibilitatea dialogului. Autoritatea reciprocă nu implică egalitarism epistemic, ea implică doar alt tip de relaţie între profesor şi elev. Este vorba de o relaţie pe care Gert Biesta o numeşte „simetrică“ şi care poate fi descrisă prin termeni ca: „dialog“, „comunicare“.

Limitarea autorităţii profesorului nu înseamnă îndepărtarea acestuia, ci redefinirea autorităţii ca autoritate co-participativă şi accentuarea rolului de facilitator, dirijor, mediator al profesorului postmodern. Rolul profesorului este de a media între standardele exterioare, pre-determinate şi nevoile, interesele, dorinţele elevilor. Profesionalizarea cadrului didactic presupune deţinerea unui set de roluri bogat:

• rolul de nucleu (de specialist);
• rolul de actor (apt „să dea viaţă“ scenariului educativ);
• rolul de consilier (mai ales în relaţiile cu părinţii);
• rolul de interpret (în sensul că profesorul oferă o interpretare, o variantă printre altele; lecţia transdisciplinară este atât de deschisă încât permite un număr infinit de interpretări) ;
• rolul de evaluator;
• rolul de gestionar al situaţiilor conflictuale;
• rolul de manager;
• rolul de autor (profesorul este singurul care anticipează şi proiectează lecţia);
• rolul de facilitator (de dirijor, de sfătuitor, de terapeut, de îndrumător, de ajutor).

Profesorul postmodern nu mai transmite informaţii ci îi ajută pe elevi să-şi construiască propriile înţelesuri; implică elevul în alegerea metodelor de predare-învăţare şi în stabilirea regulilor clasei; trezeşte interesul elevilor printr-o demonstraţie sau creând un conflict cognitiv; încurajează elevii să formuleze ipoteze, să conceapă şi să organizeze experimente; orientează lecţia în funcţie de întrebările şi răspunsurile elevilor; încurajează spiritul interogativ al elevilor; promovează respectul şi capacitatea de a decide a elevilor, colaborarea cu aceştia, ca parteneri egali în propriul proces de formare; recomandă utilizarea surselor alternative de informaţii; manifestă el însuşi ca profesor conduitele perceptive pe care le aşteaptă de la elevi; cere elevilor să transfere informaţiile dintr-un domeniu în altul.

Profesionalizarea profesorului postmodern presupune accentuarea unor noi criterii de competenţă profesională: competenţă lingvistică, competenţă ştiinţifică, competenţă computerială. Dacă el va fi format astfel, îi va fi uşor să îi formeze la rândul lui şi pe ceilalţi în spiritul aceloraşi valori şi atitudini, competenţe şi abilităţi, a unei reale educaţii democratice, transdisciplinare.

Bibliografie:
1. Kellner, Douglas (2001). Cultura media. Iași: Editura Institutul European.
2. Sălăvăstru, Dorina (2004). Psihologia educaţiei. Iași: Editura Polirom.
3. Stan, Emil (2004). Pedagogie postmodernă. Iași: Editura Institutul European.