Formarea și dezvoltarea competențelor elevilor în predarea istoriei

Istoria românilor, ca obiect de învățământ, alege cele mai importante fapte şi fenomene din viaţa poporului nostru, din ştiinţa istoriei fiind selectate numai cunoştinţele care au o importanţă deosebită în evoluţia societăţii omeneşti pe teritoriul patriei noastre şi care conduc elevii la formarea unor reprezentări şi noţiuni de istorie, cu care vor opera mai târziu în înţelegerea fenomenelor istorice, ca, de exemplu: formarea poporului şi a limbii române; lupta pentru afirmarea fiinţei naţionale; lupta pentru libertate, neatârnare şi progres – cunoştinţe structurate în ordine cronologică şi sincronică, aşa cum s-au petrecut ele în realitate.

Un loc important în predarea istoriei îl ocupă fixarea competențelor, care, potrivit taxonomiilor Bloom – Krathwohl – Simpson, privesc următoarele domenii:

a) În domeniul cognitiv, esenţa cunoaşterii istoriei este de a şti şi de a răspunde, de a forma deprinderi şi abilităţi mintale, de a realiza transferul învăţării. Istoria lărgeşte orizontul de cunoaştere, furnizează informaţii empirice, descriptive, teoretice, care prezintă o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea ştiinţifică a omului şi a societăţii. Percepţiile, senzaţiile, memoria, gândirea, imaginaţia sunt tot atâtea procese prin intermediul cărora se asimilează, se prelucrează, se stochează informaţiile, realizându-se componenta intelectuală a personalităţii elevului.

El trebuie să cunoască faptele istorice esenţiale, cu ajutorul cărora să reconstituie drumul străbătut de societatea umană din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, să dovedească gândirea istorică şi capacităţile intelectuale necesare înţelegerii şi explicării ştiinţifice a fenomenelor şi proceselor istorice; să opereze cu noţiunile şi cu conceptele fundamentale, pentru a elabora raţionamente şi judecăţi istorice; să fie în măsură de a se folosi de deprinderile de muncă independentă, pentru a selecta – din diverse surse de informaţii – principalele date, fapte, evenimente referitoare la istoria românilor şi alte date racordate la istoria universală. Rolul hotărâtor în realizarea obiectivelor cognitive îl au calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi, apartenenţa obiectivă şi autentică a celui care predă şi a elevilor lui la respectarea adevărului istoric şi comunicarea lui cu convingere.

b) Competențele domeniului afectiv vizează formarea noţiunilor, aptitudinilor şi convingerilor morale, a sentimentelor şi valorilor ideale de viaţă şi caracter, cultivarea curiozităţii ştiinţifice, a dragostei pentru viaţă, frumos şi adevăr. Esenţa competențelor afective ale istoriei constă în dezvoltarea atitudinilor, în transmiterea aprecierilor, intereselor şi valorilor societăţii, jucând un mare rol în modelarea personalităţii elevului şi în întărirea legăturilor care unesc comunităţile umane. Latura afectivă a personalităţii cuprinde emoţii, dispoziţii afective, sentimente şi pasiuni – deci acele elemente care reprezintă ,,fundamentul” pe care se desfăşoară relatarea şi explicarea faptelor trecutului.

c) Competențele domeniului psihomotor vizează formarea deprinderilor intelectuale şi practice în domeniul dat. Comportamentul psihomotor este conceput ca ansamblu comportamental de conservare şi de menţinere a sănătăţii fizice şi mentale, integrat contextului civilizaţiei contemporane.

Între competențele cognitive, afective şi psihomotorii există o strânsă legătură, fragmentarea lor fiind artificială, din motive metodice. Predarea-învăţarea istoriei în şcoală trebuie să urmărească, la acel nivel, dezvoltarea completă, echilibrată a celor trei tipuri de comportamente: cognitiv, afectiv şi psihomotor – izvoarele nesecate ale obiectivelor generale ale acestei discipline şcolare. Prin urmare, predarea-învăţarea în şcoală lărgeşte orizontul de cunoaştere al elevilor privind devenirea umanităţii, îmbogăţeşte trăirile interioare într-o manieră binefăcătoare pentru formarea personalităţii acestora, realizează domeniul psihomotor astfel încât ei trebuie să dispună de următoarele competențe  generale:

1. să stăpânească informaţii calitative şi cantitative în domeniile cognitiv, afectiv şi psihomotor despre evenimente, personalităţi, epoci istorice, zone ale acţiunii umane, despre modul de funcţionare şi organizare a societăţii, etc., pentru a fi capabili să le reconstituie, să le înţeleagă şi să le explice genetic, funcţional şi axiologic;
2. să denumească factorul omenesc, identificând interesele, motivele, concepţiile, opiniile, mobilurile indivizilor şi comunităţii umane în acţiune, sesizând similarităţile şi deosebirile dintre oamenii aceleiaşi epoci sau de pe trepte diferite ale istoriei, stabilind caracteristicile care individualizează marile valori ale civilizaţiei româneşti, europene şi mondiale, descoperind factorii care au însoţit factorii de progres, stagnare sau de regres a societăţii;
3. să înţeleagă strânsa interdependenţă dintre om şi acţiunile sale de ocrotire a mediului, dintre învăţăturile istoriei şi solidaritatea umană împotriva consecinţelor conflagraţiilor şi calamităţilor de tot felul, conexiunile dintre necesităţile locale, naţionale şi universale şi îndatoririle contemporanilor faţă de moştenirea înaintaşilor şi faţă de dezideratele de azi şi de mâine;
4. să cunoască noţiunile de istorie privind principalele domenii ale acţiunii umane în diversitatea lor spaţio-temporală ca realităţi demografice, sociale, economice, tehnice, politice, ideologice, culturale, religioase, mentale, de mod de viaţă, etc., la nivelul diferitelor tipuri de comunităţi şi civilizaţii, să opereze direct cu ele, să le folosească adecvat şi elevat, pentru a stabili exact conţinutul şi sfera fiecărei naţiuni;
5. să identifice tipurile de surse istorice, să stăpânească modalităţile de folosire a acestora pentru a întocmi discursuri argumentate, sinteze despre o problemă istorică sau chiar pentru a elabora un portofoliu tematic, probând că posedă stil de muncă intelectuală corespunzător;
6. să conştientizeze apartenenţa sa la un spaţiu istoric, etnic şi cultural prin îmbinarea istoriei locale cu istoria naţională şi a acestora în contextul universal, reuşind să manifeste toleranţă şi acceptare a realităţilor etno-lingvistice şi culturale şi formarea stilurilor de muncă intelectală;
7. să opereze cu informaţiile istorice în scopul exersării operaţiilor şi formelor gândirii logice, memoriei, imaginaţiei şi cultivării atitudinilor, sentimentelor şi convingerilor.

Competențele elevilor sunt considerate cărămizile cu care se construieşte întregul sistem educativ. Ele corespund unor modificări în comportamentul acestora pe care urmărim să le realizăm prin predrea fiecărei lecţii, cu scopul de a-i învăţa cum să stăpânească, să evalueze şi să utilizeze informaţia, punând-o în serviciul formării propriei personalităţi.

Fixarea competențelor elevilor în cadrul lecţiei de istorie constituie „sufletul” procesului de învăţământ, deoarece ele corespund acelor schimbări pe care dorim să le realizăm prin intermediul activităţii de predare-învăţare în orizonturile cognitiv, afectiv sau comportamental ale personalităţii elevilor. Ele descriu, într-o formă condensată, rezultatele concrete, planificate, ce se aşteaptă de la elevi după desfăşurarea unor activităţi didactice educative.

Bibliografie
1. CĂPIŢĂ, Carol, Istorie: didactica istoriei, vol. 1-2, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005-2006.
2. FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
3. RANCU-BODROG, Gheorghe, Predarea istoriei românilor în şcoala primară, Drobeta Turnu-Severin, Editura Radical, 2003.

 

Accesări: 494

Articole asemănătoare