Profesiunea de învățător, respectiv de profesor, este veche. Dacă la început era vorba mai degrabă despre un mentor individual, înființarea școlilor sau a grupurilor de studiu în comun de către bresle sau comunități a dat naștere unei noi categorii sociale: profesorul angajat să instruiască. Mai multe sinonime desemnează aceeași profesiune: învățător, dascăl, institutor, profesor, mentor, maestru. Preferința pentru unul sau altul dintre aceste cuvinte este dată de contextul cultural.

Cuvântul „învățător” este concurat de „dascăl”  s. m. – 1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. din grecescul. Διδάσϰαλος. Din familia lexicală  a acestuia din urmă fac parte . dăscălaș, s..m. (diminutiv. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, (dăscălaș); dăscălesc, (profesoral; didactic); dăscălește, (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni,  a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici) (dexonline.ro/definitie). Substantivul „dascăl”, deși tot mai rar folosit, este și astăzi mai bine cotat decât sinonimele. Cauza principală se află în încărcătura afectivă de care are parte și care a fost cultivată de scriitorii secolului al XIX-lea. Astfel, Mihai Eminescu, în „Scrisoarea I”, îl identifică cu savantul, cărturarul, geniul: „Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. (…) Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic.” (Mihai Eminescu, Scrisoarea I, în volumul „Poezii”, Editura Minerva, București, 1982, vol.3, p.37).

Ioan Slavici descrie în persoana dascălului Clăiță din nuvela „Budulea Taichii” acel simpatic învățător de țară care descoperă potențialul unuia dintre elevii săi și vrea să-l aibă urmaș la catedră. Sentimentalului și entuziastului Clăiță i se opun profesorii de la liceele din oraș care predau științele cele „înalte”. Un contemporan al dascălului Clăiță din zona Aradului este dascălul Zaharia Herdelea din zona Bistriței. Personajul din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu nu este un luptător pentru drepturile românilor, nu prea este nici un model de succes social sau de învățător, dar este simpatic tocmai prin umanitatea sa, prin apropierea de țăranii din care el însuși s-a ridicat de curând.

Tot un scriitor ardelean, poetul Octavian Goga, creează cele mai sensibile portrete de dascăli. De data aceasta dascălul, cu dubla funcție în școală și în biserică, este învăluit în aura sfințeniei, fiind considerat un păstrător al valorilor naționale: „Azi ca un sfânt dintr-o icoană veche/Blând îmi răsai cu fața ta blajină. (…)/ Cu tine-aduci atâtea nestemate/ Din îngropatul vremilor tezaur. (…)” (Octavian Goga, Dascălul, în volumul „Poezii”, Editura Ion Creangă, București, 1986, p.26). Imaginea sfințeniei, o întrupare a Sfintei Marii din satele românești, este dăscălița. În poezia omonimă, aceasta este echivalată cu o protectoare a familiilor: „Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,/ Din graiul tău culeg învățătură. (…) La tine vin nevestele să-și plângă/ Feciorii duși în slujbă la-mpăratul. (…)  … Așa, grijind copiii altor mame, Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară.” (Octavian Goga, Dăscălița, în volumul „Poezii”, Editura Ion Creangă, București, 1986, p.28).

Ion Ghica își aduce aminte cu drag de dascălii și de școala de la începutul secolului al XIX-lea. Perfect conștient de limitele instituției școlare și ale cadrelor didactie, în „Școala acum 50 de ani” din volumul „Scrisori către Vasile Alecsandri”, Ghica evidențiază meritele acestor puțini dascăli ai vremii: „De pe la alde Chiosea ieșeau dieci de vistierie și calemgi; la de-alde el au învățat să scrie românește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pann, Nănescu, Paris Momuleanu etc. Acei bieți dăscălași, cari au fost depozitarii limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdruncinată, plină de privațiuni și de coate-sparte, fără bene-merenti și fără recompense naționale, fără pensii și parapensii; plătiți ca vai de ei cu un codru de pâine, trăiau și mureau necunoscuți; fără să bănuiască măcar că erau patrioți, împinși numai de un instinct bun și generos, își făceau cu sfințenie datoria, fără să aibă conștiință de binele ce făceau țării lor.” (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Editura Minerva, București, 1986, p 48). Acest sens cultivat de romantici, de om dedicat complet vocației, fără a lua în considerare aspectele materiale, este cel care face și astăzi să mai fie utilizat cuvântul dascăl.

Contemporani cu aceste figuri pozitive ale cadrului didactic sunt și dascălii din operele altor scriitori de la sfârșitul secolului al XIX-lea.  Ioan Luca Caragiale în „O scrisoare pierdută” îl pune pe „scrofulosul la datorie” polițistul Ghiță Pristanda să descrie cu dispreț adunarea din casa lui Cațavencu: „Cine să fie? Dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici.(…) Da, popa și d. Tachiță, și Petcuș, și Zapișescu, toată gașca-n păr.” (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, în volumul „Teatru”, Editura Gramar, București, 2007, p. 59).  Să reamintim contextul social-politic: învățătorii și preoții primiseră drept de vot, alături de alte profesiuni liberale, și formau un corp politic plin de entuziasm, chiar dacă nu prea cultivat. Acești proaspeți intelectuali au format acea clasă care a contribuit la modernizarea statului român, acea middle-class a societății burgheze care se năștea în secolul al XIX-lea. Tot Caragiale ni-l prezintă pe onoratul pedagog de școală nouă Mariu Chicoș Rostogan, ardelean venit în România să implementeze principiile pedagogice ale lui Pestalozzi, dar adaptându-le unui limbaj neaoș și unor moravuri locale. Metoda intuitivă a mentorului elvețian dă în ridicol, mai ales când talentatul profesor român examinează un elev din protipendadă: „Spune-ne: nu-i așe că Ioane corvin ghe Huniaghe, și Makiaș Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri/?” (Ion Luca Caragiale,, Un pedagog de școală nouă, în volumul „Momente”, Editura Minerva, București, 1977, p. 53).

Limba franceză aduce un sinonim nou celor doi termeni: „institutor”. În trecut desemna învățătorul din școlile urbane, respectiv profesorul particular. Termenul dispare în perioada postbelică, pentru profesia de învățător fiind suficient liceul pedagogic. După 1990 a fost reintrodus cu sensul de învățător cu studii postliceale sau superioare pentru ca în anii 2000 să se renunțe la el și să se prefere formula „profesor pentru învățământ primar”. De asemenea, în grădinițe termenul „educatoare” (de data aceasta masculinul e rar folosit) a fost înlocuit cu formula „profesor pentru învățământ preșcolar”.

Cuvântul „învățător” a câștigat tot mai mult teren spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Cadrele didactice se profesionalizaseră, se făcea deosebirea dintre cel care preda la școală și dascălul din biserică. Deja Ion Creangă și colegii săi trecuți prin școala pedagogică de la Trei Ierarhi erau considerați învățători. Imaginea era însă tot duală. Blândului domn Trandafir evocat cu dragoste de Sadoveanu i se opunea abuzivul domn Vucea al lui Delavrancea. Povestire memorialistică, „Domnul Trandafir” a rămas unul dintre textele emblematice pentru descrierea profesorului ideal. Dintre multele fragmente care îi fac portretul, alegem următorul pasaj: „Uite, şi acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut sâ adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gâsesc cu mirare că Domnu era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea altă grijă decât să ne spuie istorii mişcătoare.” (Mihail Sadoveanu,  Domnul Trandafir în volumul „Domnul Trandafir”, Editura Ion Creangă, București, p.6). În acest fragment sunt vizibile mai multe perspective asupra statutului învățătorului. Din nou, ca și la Octavian Goga, apare ideea apostolatului. Precaritatea economică nu îl împiedică pe învățător să-și facă datoria. Copilul ține minte cu plăcere evocarea trecutului glorios, or de-a lungul timpului învățământul românesc a avut tot timpul acest obiectiv al educației morale și patriotice. Viziunea lui Spiru Haret  asupra rolului învățătorului în comunitățile rurale este clar prezentă în acest text literar. Doar că acestei imagini pozitive i se opune cea a domnului Vucea, din nuvela cu același titlu de Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Copilul trece de la primele clase primare, făcute cu un „dascăl”, la „școala domnească”. Așteptările sunt mari, iar fratele mai mare îi dă niște instrucțiuni legate de comportament: „Mi-era frică și mi-era dragă. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e. Două lucruri aflasem: că e „domnească”, iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, și ca dascălul e „profesor”, trebuind să-i zici „Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, „Nea Nicuță”. (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Domnul Vucea, în volumul „Nuvele”, Editura Eminescu, București, 1986, p.250). Deci denominările în cadrul profesiunii didactice erau importante. În urma unei examinări limitative, copilul de opt ani e „retrogradat” în clasa domnului Vucea, profesor ignorant, violent, abuziv. Nu mai e vorba de omul dedicat educației, ci de un învățător șperțar: „Pentru nota „rău” nu dădeai nimic; pentru „binișor”: pâne, brânză, măsline; pentru „bine” făceai bogaciul, simitul și plăcinta pe din două; pentru „prea bine”, pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fer noi; pentru „foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci ieșiseră; „eminentele”, „eminența mică” (e) si „eminența mare” (E), cu ajutorul băncuțelor și a jumătăților de sfanț.” (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Domnul Vucea, în volumul „Nuvele”, Editura Eminescu, București, 1986, p.256).  Concluzia elevului: la sfârșitul anului școlar știa mai puțin decât la început, dar s-a simțit răzbunat când l-a văzut pe tiranul domn Vucea poreclit „Bibiloi” și bătut de soție.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea înseamnă și mărirea numărului de gimnazii, licee, apariția universităților, deci profesorul va fi cadrul didactic prin excelență. În memorialistică apar portretele unor dascăli exemplari. Literatura surprinde, însă, o discrepanță între oamenii de rând și elita intelectuală. O mare problemă a perioadei a fost de natură lingvistică. Limba română se schimbă radical, începând cu trecerea la alfabetul latin și trecând prin problemele modernizării vocabularului, stabilirii regulilor morfo-sintactice etc. Urmași ai iluminiștilor ardeleni, mulți intelectuali, mai ales profesori, au adoptat curentul latinist. Lupta între diversele orientări legate de aspectul limbii române s-a dat și pe tărâm științific și politic, dar și prin literatură. Unul dintre exemple vine de la Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Într-o comedie ușoară, „Trei crai de la răsărit”, atrage atenția asupra direcțiilor diferite din societatea românească. Negustorul Hagi-Pană are dificultăți de comunicare cu potențialii gineri: tânărul Jorj, franțuzit absolvent de facultate, dar fără nici o competență, și profesorul Numa Consule, latinist, care analizează etimologic fiecare cuvânt al viitorului socru. Câteva replici din finalul piesei definesc direcțiile:
„JORJ: Eu, tată hagiule, reprezint civilizațiunea modernă, progresul societății contimporane, al cărei centru e Parisul! le divin Paris!
CONSULE: Io, Peregrine Pannonie, sum antica classicitate. Roma avitica!
HAGI-PANĂ: Puteți fi amândoi ce vreți, dar români nu sunteți!” (B.P. Hasdeu,, Trei crai de la răsărit în volumul  „Teatru”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p 131)

Problema națională apare și la Ioan Slavici. „Neobositul” dascăl Clăiță descoperă potențialul elevului său Huțu Budulea și dorește să-l lase „urmaș” la școala din sat. Doar că legislația s-a schimbat și băiatul nu se mai poate înscrie la Preparandie. O altă școală posibilă este liceul unde se studiază în limba maghiară, or dascălul Clăiță are obiecții: „Învață ungurește, și un dascăl nu trebuie să știe ungurește.  (…) Asta-i limbă calvinească și papistășească, și îndată ce-o înveți, te zăpăcești.” (Slavici, Ioan, Budulea Taichii, în volumul „Nuvele”, Editura Minerva, București, 1987, p.100).  Bunul simț al cimpoieșului Budulea, tatăl analfabet, spune: „Eu cred că învățătura e limba, și cu sât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este.” (idem, p.100) Până la urmă învățăcelul Mihai Budulea devine preot, referent școlar, apoi protopop, dovadă că școlile înalte, inclusiv universitatea, au avut o contribuție majoră la ridicarea pe scara socială.

Ne oprim aici cu reamintirea unor figuri profesorale celebre ale literaturii secolului al XIX-lea. Desigur că mai există și altele, memoriile mai păstrează între filele lor evocări ale unor învățători mai pricepuți sau nu. Concluzia este învățătorul/ profesorul, indiferent de talentele sale pedagogice, este una dintre figurile care rămân întipărite în memoria tinerilor.

Bibliografie
Caragiale, Ion Luca, O scrisoare pierdută, în volumul „Teatru”, Editura Gramar, București, 2007;
Caragiale, Ion Luca, Un pedagog de școală nouă, în volumul „Momente”, Editura Minerva, București, 1977;
Delavrancea, Barbu Ștefănescu, Domnul Vucea, în volumul „Nuvele”, Editura Eminescu, București, 1986;
Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Minerva, București, 1982
Ghica, Ion, Scrisori către V. Alecsandri, Editura Minerva, București, 1986;
Goga, Octavian, Poezii, Editura Ion Creangă, București, 1986,
Hasdeu, Bogdan Petriceicu., Trei crai de la răsărit în volumul  „Teatru”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;
Sadoveanu, Mihail, Domnul Trandafir, în volumul „Domnul Trandafir”, Editura Ion Creangă, București, 1980;
Slavici, Ioan, Budulea Taichii, în volumul „Nuvele”, Editura Minerva, București, 1987.