Limbajul debutează odată cu apariția primului gângurit, urmat apoi de o fază de diferențiere a fonemelor prin imitație, de la 6 la 10 -11 luni, apoi de la 11-12 luni trecând la etapa când copilul exprimă emoții, dorințe, nevoi prin intermediul unor cuvinte unice, ulterior spre sfârșitul celui de-al doilea an să fie semnalate fraze scurte, acestea conservând un minim de informații necesare. Limbajul în raport cu gândirea presupune o amploare a limbajului asupra puterii gândirii în întindere și rapiditate.

Făcându-se o comparație între conduitele verbale și cele senzorio-motorii se poate afirma: „pe când cele din urmă sunt obligate să urmeze evenimentele fără a depăși viteza de acțiune, primele, grație relatării și evocării de tot felul, pot introduce legături cu o rapiditate mult superioară.” (Piaget, J. 2004, p.88). În a doilea rând, conduita senzorio-motorie, limitează prin spațiu și timp, iar cea verbală este vastă și nu imediată. Un al treilea aspect, ce se subordonează de fapt celorlalte două, este acela că dacă inteligența senzorio-motorie se manifestă prin acțiuni succesive, gândirea ajunge, prin limbaj, la reprezentări de ansamblu simultane (Piaget, J. 2005).

Etapa dezvoltării socio-culturale a preșcolarului se caracterizează cu următoarele valori extensive ale vocabularului. La 3 ani, vocabularul maxim are în jur de 1000 de cuvinte, pentru ca la 6 ani, vocabularul maxim să fie de 2500 de cuvinte. Se dezvoltă nevoia interioară de utilizare de cuvinte noi, creații și fantezii verbale, se amplifică expresivitatea vorbirii, nuanțarea, intonațiile, utilizarea numeroaselor adjective, structuri comparative și de evaluare. Limbajul are rolul de a fixa experiența cognitivă și de a organiza activitatea, iar acest aspect se observă când copilul desenează sau face colaje. Acesta se exprimă prin exclamații, autoevaluări etc. Preșcolarul, treptat, construiește propoziții mai lungi și mai complexe și se constată că un cuvânt nou însușit se implică în multe alte combinații. Sociologul Basil Bernstein a constatat că la copiii ce trăiesc într-un mod lingvistic sărac, competențele și performanțele sunt reduse. Spre vârsta de 6 ani se constată o diferență și anume că preșcolarii au alt mod de comunicare cu copiii mici, în sensul scurtării propoziției, utilizării de cuvinte simple, înlocuiri cu cuvinte din limbajul mic, o gestică și o mimică adecvate, iar în comunicarea cu mama se manifestă cea mai liberă formă de exprimare.

Comunicarea verbală forțează inteligența la o ordonare complexă a datelor comunicate, iar orice element acționează în mod formativ. Fluxul vorbirii, gestica, tăcerea sunt elemente ce interesează în cadrul procesului de evoluție a preșcolarului. Deseori mimica și gestica sunt utilizate în diverse situații împreună cu limbajul, uneori substituindu-l. Mimica este consolidată prima, mișcările mâinii sunt mai spontane și încărcate de energie, iar cele ale corpului mai dense și mai proiective în structura totală a comunicării (Verza, E. 1981).

Latura fonetică a limbajului se dezvoltă mult în perioada preșcolară, datorită particularităților aparatului fonator, al analizatorului verbo-motor și auditiv, însă pronunția nu este perfectă la toți copiii. Pot exista omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete. Într-un cuvânt unde sunt mai multe consoane alăturate una dintre ele nu se mai pronunță („crie” în loc de „scrie”), substituțiile sunt o altă situație specifică, ș și j înlocuite cu s și z („zoc” în loc de „joc”); s și z cu t și d („tanie” în loc de „sanie”; „dice” în loc de „zice”) ;ce și ci cu țe și ți, r cu l cu i, v ,u etc. Prin inversiuni se schimbă ordinea fonemelor in cuvinte („prentu” în loc de pentru ). Până la sfârșitul preșcolarității numărul lor scade, când aproape toți copiii pronunță corect sunetele limbii române, când copiii își însușesc semnificația cuvintelor și fondul lexical. Însă însușirea structurii gramaticale a limbii este o problemă importantă ce se extinde și pe perioada școlarității. În preșcolaritate se fixează timpul prezent al verbelor, crește capacitatea de generalizare a unor relații gramaticale, inventarea de cuvinte (de exemplu de la câine, copiii pot forma cuvântul câineluș). O altă particularitate a limbajului o constituie defectele de vorbire. Cele mai des întâlnite sunt dislalia- pronunțarea defectuoasă a diferitelor sunete; rinolalia sau nazalizarea- alterarea vocii și a multor sunete; bâlbâiala- întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe ori spasme. Corectarea acestor defecte de pronunție se realizează cu tratament logopedic.

Gândirea și limbajul preșcolarului sunt stimulate de realitate, de povești, de memoria proprie. Acesta prin relaționarea cu adulții și ceilalți copii își formează capacitatea de a întipări, păstra, reactualiza experiența de viață (Golu, P. 1997).

Memorarea este un alt aspect deosebit de important al preșcolarului, care datorită vorbirii, capătă caracteristici psihice și sociale importante. Aceștia învață prin joc, astfel că învață poezii și le recită cu plăcere, care însă e însoțită de o oarecare rigiditate, astfel că un copil nu mai poate continua cu ușurință dacă este întrerupt. Conținutul memoriei este bogat, astfel că preșcolarul memorează stări afective, cuvinte, idei, mișcări, crește volumul acesteia crescând. „Experimentele au demonstrat că din 5 cuvinte prezentate o singură cu voce tare, copiii de 3-4 ani memorează în medie unul, cei de 4-5 ani câte trei cuvinte, în timp ce cei de 5-6 ani aproximativ 4 cuvinte. Performanțele cresc dacă memorarea are loc naturale de joc și mai ales ca urmare a exersării” (Golu, P., p.89).

Formele memoriei se dezvoltă o dată cu formarea primelor reflexe condiționate. Memoria preșcolarului are caracter spontan, datorită dezvoltării limbajului interior. Se dezvoltă și memoria mecanică, logică, involuntară și voluntară. Primele manifestări ale memoriei voluntare apar in jurul vârstei de 4-5 ani. Preșcolarul memorează ușor, dar și uită repede, iar amintirile lui sunt fragmentate, izolate.

Creația verbală la copii se manifestă prin povestirea expresivă, prin inventarea de povești sau teatru de păpuși cu marionete.

Limbajul interior este un proces ce are loc între 3 ½ și 5 ½ ani. Acesta, prin intermediul limbajului interior are posibilitatea de a-și planifica mintal activitățile întreprinse, de a o regla, de a găsi soluții. Limbajul interior are o importanță deosebită în dezvoltarea intelectuală a copilului, fiind un mecanism fundamental al gândirii (Verza, E., 1981). Sub aspect psihologic este semnificativ faptul că, pentru copil, limbajul devine un instrument de exprimare și comunicare a impresiilor trăite, a reprezentărilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor sale.

Limbajul devine și un mijloc de dobândire a noilor cunoștințe. Întrebările numeroase pe care copilul le adresează adultului subliniază prezența intereselor cognitive primare, a elementelor gândirii cauzale, a curiozității epistemice, dorința nepotolită de a cunoaște și de a înțelege fenomenele din natură și societate.

Limbajul și gândirea au un rol însemnat în dezvoltarea și activizarea imaginației. Lucrul acesta se poate observa în felul în care copilul percepe și modifică basmele și povestirile. Copilul nu se menține într-o atitudine pasiv-receptivă, când asupra imaginației sale acționează eroii și personajele din basme și povestiri. El ocupă poziție în interiorul povestirii alături de eroi și personaje, manifestând compasiune și adesea intervenind activ în desfășurarea evenimentelor.

Bibliografie
Dumitrana, M (1999). Educarea limbajului în Învățământul Preșcolar. Ed. Compania.
Golu, P., Zlate, M., Verza, E. (1997). Psihologia copilului. București: EDP.
Golu, F. (2009). Joc și învățare la copilul preșcolar (Ghid pentru educatoare, părinți și psihologi). București: EDP, R. A
Piaget, J. (2004). Psihologia copilului. Ed. Cartier.
Verza, E., (1981). Psihologia vârstelor. București: EDP.