Cartea este locul de întâlnire a scriitorului cu lectorul său. Invitația este lansată de scriitor, iar răspunsul pe care îl dă cititorul este condiționat de: vârstă, cultură, formație, informație, experiență, dispoziție, disponibilitate, sensibilitate.
Cartea există numai dacă este citită. Destinul ei este determinat de cititor. Textul tipărit rămâne același de-a lungul vremii şi pentru toți. Interpretările diferă! Așadar, lectura înseamnă comunicare: autorul (emițătorul) transmite indirect (textul este tipărit) idei (mesajul) unui receptor (lectorul). Cuvântul folosit ca „mijloc de comunicare” (codul comun celor doi) este un semn ce poartă semnificații. Semnificațiile se nasc în mintea şi inima cititorului, cel care reacționează la textul citit (feedback).
Parteneriatul școală-familie: atitudini, valori, comportamente, eficacitate
Rolul de părinte se învață empiric, fără o pregătire prealabilă sistematică. Încercările școlii de a-i forma ca părinți prin consiliere în cadrul școlii și prin Centrele de Resurse pentru Părinți sunt încă sporadice, nu suficient popularizate, uneori chiar vin târziu, după ce copilul s-a format așa cum s-a format în „cei șapte ani de-acasă”.
„Școala părinților” organizată de instituția școlară in diferite modalități vizează, de obicei, o pregătire generală, cu multă teorie, cu informație generală care prea puțin ajută la rezolvarea problemelor reale, concrete ale educației în familie.
Ce înseamnă de fapt „implicarea familiei în educație”? Este un proces de durată, ce presupune o mulțime de activități. Răspunsul poate fi „a citi o poveste înainte de culcare…”, „a verifica temele în fiecare seară…”, „a discuta cu profesorii asupra progresului copiilor”, „a ajuta școala în a-și stabili standarde de performanță”, „a limita vizionarea programelor TV”, a deveni un susținător al unei mai bune educații în comunitatea căreia aparține și a insista în a impune standarde ridicate de comportament copiilor.
Câteva din necesitățile sistemului de învățământ românesc
Nu de puține ori vorbim despre schimbarea sistemului educațional, despre neajunsurile acestuia, despre cât de mult nu se implică statul, profesorii, părinții, despre cât de mari sunt diferențele dintre ce am învățat noi și cât de puține cunosc elevii din zilele actuale. Se poate chiar să ajungem să spunem că subiecții procesului instructiv-educativ nu știu nimic. Acest nu știu nimic, este fragil de folosit în relațiile cu copiii, elevii de orice vârstă. Premisa de la care este recomandat să plecăm în epoca digitală pe care o traversăm constă în faptul că acestor copii este indicat să le formăm competențe și abilități sociale, nu doar să le transmitem cunoștințe. Aceste cunoștințe, pe care le considerăm primordiale, reprezintă doar un segment din ceea ce instituțiile de învățământ ar trebui să construiască pentru atingerea idealului educațional stipulat în legea educației și promovat de Ministerul Educației și Cercetării.
Egalitatea de șanse prin individualizarea învățării
Egalitatea presupune respectarea drepturilor copilului: dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la libertatea de întrunire și de asociere (drepturi civile), dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor din partea unui individ, grup, instituție, precum și drepturi economice, sociale și culturale (dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la educație și la pregătire profesională, dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive). Egalitatea șanselor semnifică oferirea de opțiuni multiple pentru capacități și aptitudini diferite, o educație pentru toți și pentru fiecare, o educație deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă și condiții socio-economice, dar și o educație pentru fiecare, în funcție de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea și încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalității șanselor de acces în viața socială.
Grila de evaluare – cum mă ajută?
Încă din timpul studenției învățam despre evaluarea subiectivă și cea obiectivă, despre itemi și teste de evaluare. Peste tot, în toată teoria, erau argumente pro și contra pentru fiecare tip de evaluare. Pe băncile facultății, învățam că tehnicile și instrumentele de evaluare trebuie combinate, că nu putem să ne centrăm doar pe un tip de evaluare în detrimentul celeilalte, deoarece fiecare are rolul ei bine definit și măsoară diverse arii de dezvoltare sau procese.
Ajungând profesor în învățământul special, am descoperit că o evaluare clasică bazată pe teste este destul de dificil de implementat, predominant utilizând observația directă. Acest tip de evaluare este unul subiectiv și, chiar dacă eu îmi propuneam un punctaj clar, deseori mă abăteam de la acesta.
Problemele de fond ale școlii: etica și integritatea academică
În cei aproape patruzeci de ani petrecuți la catedră, am identificat mai multe boli, unele grave, ale sistemului de învățământ românesc. Printre ele se numără și slaba pregătire etică a elevului. Cursurile de integritate academică lipsesc aproape cu desăvârșire, și astfel se întreține un climat ostil învățământului onest. Așa am ajuns să avem, după toți acești ani de absență a luptei cu plagiatul, un prim-ministru care a fost dovedit plagiator, o întreagă promoție politică de indivizi care au fost dovediți plagiatori, ba chiar și adevărate fabrici de plagiate, în universități care au ratat toate șansele de a rămâne respectabile. Acesta însă este numai vârful unui iceberg masiv. Baza piramidei e îngrijorătoare.
Elevii mei și masa marcată
Deunăzi în laboratorul de fizică, spre surprinderea mea, un grup de elevi discutau în contradictoriu, gesticulând, în legătură cu un obiect de pe masă. Găsiseră o piesă veche dintr-o trusă de mase marcate. Ai fi zis că a fost descoperită într-un anticariat, dar inscripția de pe ea se vedea clar: 100 g.
Elevii mei nu plecau în pauză și se contraziceau pe un simplu motiv: unii spuneau că valoarea inscripționată pe piesă, 100 g, este masa, alții că este greutatea corpului.
Predarea – o formă de artă
Când am ales să predau, mi-am dorit foarte mult să mă fac plăcută și înțeleasă de copii. Mi se pare țelul pe care trebuie să-l analizăm încă de la începutul carierei. Să mă gândesc – merită să fiu profesor sau, mai exact, sunt făcută pentru o astfel de meserie? Sau, parafrazând celebra replica a lui Shakespeare, A fi sau a nu fi profesor?
Cred că predarea este o formă de artă. Dacă ești bun și implicat în ceea ce faci, poți să faci performanță. Predarea e un lucru pe care este necesar să-l stăpânești, însă nu poți fi sigur de la început dacă vei reuși. Fiecare zi petrecută în clasă alături de copii îți va da ocazia să descoperi adevărul. Este important să încerci să devii mai bun, să devii acel profesor pe care nu l-ai avut la școală sau cel pe care ți-l dorești pentru copilul tău.
Ora de curs – un timp al devenirii
Dacă la început a fost cuvântul pe care profesorul, din poziţia-cheie a demersului didactic tradiţional pe care o ocupa, îl propovăduia pe cât de (in)epuiza(n)t, pe atât de focalizat exclusiv pe transmiterea de cunoştinţe, în contextul zilelor pe care le trăim, educaţia tinde să se raporteze, în mod evident, la niște imperative greu de înlăturat, şi anume: „a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să fii şi a învăţa să trăieşti împreună cu alţii” , fiind nevoie, prin urmare, de o altă filosofie a cunoaşterii şi, implicit, de un alt tip de învăţământ.
Învățarea prin abordarea controversei în școală
Educația eficientă și de calitate presupune abordarea unor probleme controversate complexe provocatoare care stau la baza formării unor tineri capabili să se descurce într-o societate democratică. Problemele controversate apar tot mai frecvent în viața școlară iar atunci când acestea sunt bine gestionate aduc beneficii sociale și educaționale importante. Zonele în care apar sunt reprezentate de curriculum, cultură, comunitate, deși distincte uneori acestea se suprapun. Gestiunea controversei este un instrument de auto-reflecție pentru echipele de conducere.