Revista Profesorului
Diferențierea instruirii este modalitatea prin care profesorul adaptează procesul de predare astfel încât acesta să răspundă nevoilor, intereselor, stilurilor și abilităților de învățare ale elevilor. Implementarea unui program de instruire diferențiat presupune derularea mai multor etape de pregătire, de la evaluarea necesităților elevilor și a resurselor, la planificarea, implementarea și evaluarea lui.
Spiritul critic, deprinderea de a se informa înainte de a face alegeri, de a depăși automatismul gândirii în alb și negru, abilitatea de a cântări variabilele și consecințele posibile ale unei decizii, aducând argumente „pro și contra” sunt singurele „vaccinuri” prin care putem forma antigeni la epidemii precum fanatismul, dictatura, violența, discriminarea, polarizarea economică excesivă (săraci – bogați).
Învățarea prin investigare și prin argumentare aduce în centrul atenției perspectiva gândirii etice în toate domeniile. A recunoaște, a anticipa și a rezolva probleme de natură științifică, morală/ etică sau culturală sunt competențe necesare pentru îmbunătățirea capacității de luare a deciziilor prin negociere și de a le impune prin cuvânt și nu prin forță. Aceste strategii de tip rezolutiv stau la baza reușitei personale, dar au și un impact semnificativ asupra societății în diverse domenii. În acest sens, cultivarea „spiritului dilematic” la toate disciplinele devine o necesitate.
Deși referirile la problematica stresului sunt foarte frecvente atât în limbajul cotidian cât și în cercetarea științifică, încă nu există o definiție universal acceptată a acestui concept. Se poate realiza o sistematizare a definițiilor stresului în patru categorii: definiții bazate pe răspuns, pe stimul, pe interacțiune și cele tranzacționale. Stresul profesional la cadrele didactice a fost subiectul multor cercetări în ultimii ani, iar cei care le-au realizat au identificat această profesie ca fiind una deosebit de stresantă (Chaplain, 2008; Guglielmi, Simbula și Depolo, 2009), chiar cea mai stresantă ocupație din lume (Tsutsumi et al., 2002). Chiar dacă predarea poate fi o profesie plină de satisfacții, mai multe studii au arătat că activitatea de predare depășește nivelul mediu de stres, comparativ cu alte profesii (Hakanen, Bakker și Schaufelli, 2006). Stresul profesional afectează 70-89% dintre educatorii din întreaga lume (Sukumar & Kanagarathinam, 2016) și cel puțin 30% dintre aceștia prezintă simptome distincte de burnout (Capel, 1991).
Starea de bine reprezintă un sentiment de satisfacție, de împlinire și de echilibru în diverse aspecte ale vieții. Ea include atât aspecte emoționale și psihologice, cât și aspecte fizice și sociale. Starea de bine emoțională se referă la sentimentul de fericire, de bucurie și de mulțumire în viață. Este legată de capacitatea de a gestiona emoțiile și de a avea o atitudine pozitivă față de viață. Starea de bine psihologică implică o bună sănătate mentală și o mentalitate optimistă. Persoanele care se află în această stare se simt mai puțin stresate, mai puțin anxioase și mai rezistente la diversele provocări și dificultăți ale vieții. Starea de bine fizică se referă la un corp sănătos și rezistent. Aceasta include o nutriție adecvată, un stil de viață activ și echilibrat, precum și o stare generală de sănătate bună. Starea de bine socială se referă la calitatea relațiilor și conexiunilor interpersonale. Persoanele care se simt în starea de bine socială au relații pozitive și armonioase, se simt conectate la alte persoane și beneficiază de sprijin social.
Conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție prin cerințe educaționale speciale (CES) se înțeleg necesitățile educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației, adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe/ dizabilități sau tulburări/ dificultăți de învățare ori de altă natură, precum și o asistență complexă (medicală, socială, educațională etc.)
Numărul elevilor cu cerințe educaționale speciale încadrați în învățământul de masă la nivelul județului Iași a înregistrat o creștere în perioada de referință 2017-2023, în timp ce numărul profesorilor itineranți de sprijin a cunoscut o foarte mică creștere.
Copilăria este o perioadă dinamică și are un rol foarte important în dezvoltarea optimă a copilului, fiind necesară pentru înțelegerea și asimilarea diverselor structuri. Fiecare etapă a copilăriei cuprinde anumite achiziții și evoluții ale copilului. O disfuncționalitate apărută în copilărie poate duce la o tulburare de natură somatică, psihologică sau chiar psihică. Primii ani de viață, deși nu sunt prezenți, în mintea noastră, în mod conștient, au rolul de a învăța marile achiziții specifice acestei perioade: dezvoltarea motricității, a limbajului și a gândirii logice.
Învățarea muzicii are efecte pe termen scurt și lung asupra performanțelor cognitive și a funcțiilor atenției. Numeroase studii au demonstrat impactul activităților muzicale asupra abilităților lingvistice, a performanțelor matematice sau a unor abilități sociale la niveluri ridicate. Interacțiunea dintre educația muzicală, vorbire, atenție și disciplină a fost deja dovedită și considerată de la sine înțeleasă de către marii gânditori greci antici (Gergely, 2020).
Călătoria vieții poate fi interesantă, fascinantă, dar în același timp și cu multe dificultăți ori încercări. Adultul este cel care însoțește copilul, până la o anumită vârstă, în această aventură a descoperirii sinelui, a învățării și a conștientizării. Dezvoltarea psihică, a comportamentului, a intelectului și dezvoltarea socială a copilului se află în mâinile adultului, care are o sarcină importantă, dar și o mare responsabilitate. Părintele și educatoarea au menirea de a-i construi, consolida, îmbogăți psihismul și, ulterior, de a-l seconda pe copil în eforturile lui de a lua piept cu lumea înconjurătoare.
Existența unor perioade sensibile ale dezvoltării personalității elevilor impune o atenție sporită referitoare la procesul de organizare a învățării, astfel încât aceasta să devină eficientă, provocându-le elevilor experiențe educaționale relevante: spiritualitate – ca dimensiune a umanității și a sistemelor naturale, durabilitate – conștiință a unei ecologii generale – și transdisciplinaritate – ca experiență de transformare. Dialogul cu tradițiile populare și cosmologia filosofiei indoeuropene străvechi este un nucleu în relația dintre spiritualitate și transdisciplinaritate în măsură să stimuleze achizițiile cognitive ale tânărului. Privită din această perspectivă, evaluarea prin proiect răspunde pe deplin exigenței formulate datorită faptului că: rămâne o experiență relevantă ce confirmă întotdeauna existența acelor abilități care să-i permită elevului realizarea unei lucrări originale, complete, bine realizate, conform cerințelor date; reprezintă întotdeauna un excurs atractiv și semnificativ ce stimulează creativitatea și dorința de a proceda în așa fel încât produsul final să aibă o ținută demnă de a răsplăti pe deplin efortul depus pentru a-l realiza. Interesul elevilor pentru acest tip de evaluare nu este unul simulat, ci este unul real. Această lucrare descrie experiența unui proces de evaluare transdisciplinar, având ca loc al spiritualității în scopul durabilității Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca.
Ca profesor interesat de predarea creativă, și eu am observat că aceasta inițiază și chiar sporește angajarea elevilor în învățare. Clasa de elevi devine un colectiv în care lucrul imaginativ – individual și colaborativ – dezvăluie calitățile elevilor, aceștia ajungând să se simtă văzuți, fiind scoși din anonimat.
Schimbarea rolurilor în școală a fost semnalată de mulți ani. P.I.S.A. a introdus încă din 2012 un „domeniu inovator de evaluare” numit „rezolvarea creativă a problemelor”, care a devenit „rezolvarea problemelor prin colaborare” în 2015 și „competență globală” în 2018. (1)
Personal, am apelat mereu la modalități creative pentru a dirija învățarea și a-i provoca pe elevi la parcurgerea acestui drum. Formarea unor obiceiuri de gândire creativă este un proces. Bill Lucas și Ellen Spencerau au pus împreună și au definit creativitatea și gândirea creativă „în termenul a cinci obiceiuri ale minții. Acestea sunt descrise prin adjective atribuite persoanei: curios, tenace, colaborativ, disciplinat și imaginativ.”