Limbajul pe care îl utilizăm determină limitele a ceea ce poate fi gândit şi interpretează realitatea în care trăim. Percepţiile noastre despre lumea naturală şi cea socială sunt determinate de limbajul pe care îl folosim şi sunt deci dependente de el. Se poate astfel spune că limba este cea care codifică şi construieşte realitatea socială. Ea reprezintă unul din mijloacele prin care se constituie şi se instituie genul (ca proces social continuu), iar analiza practicilor lingvistice nu face decât să reflecte construcţia normativă a genului la toate nivelurile socialului.
A fi femeie sau a fi bărbat face ca limbajul pe care îl uzităm sau e uzitat când se vorbeşte cu sau despre noi să fie diferit, impregnat cu o ideologie de gen. Limbajul reflectă şi promovează diviziunile de gen în societate. Departe de a depinde doar de facultăţile cognitive înnăscute ale oamenilor, limbajul (şi implicit uzul lingvistic) e o practică socială ce ţine de istoria şi condiţiile de viaţă ale vorbitorilor. Învăţământul preuniversitar devine ofertant pentru analiza diverselor tipuri de discurs, oferind, prin actanţii săi, posibilitatea înţelegerii modului în care limbajul propune/impune diferite steretipuri de gândire şi de comportament social.

În interacţiunea limbă-gen, puterea reprezintă un factor important. Luând forma unei practici sociale, limbajul funţionează în reproducerea structurilor şi raporturilor sociale. De aceea, analiza lui include studiul relaţiilor dintre: discurs, dominanţă, putere, inechităţi sociale.

Teoriile feministe reuşesc să stabilească o diferenţă între conceptul de putere şi cel de dominanţă. Dacă primul presupune controlul membrilor unui grup asupra membrilor altui grup (de exemplu, puterea unui stat), cel de-al doilea înglobează forme de putere diferite de formele acceptate şi legitimate (de exemplu, dominaţia albilor asupra negrilor, a bărbaţilor asupra femeilor). Accesul la discurs, ca resursă socială care instrumentează dominaţia, e ievitabil legat de puterea socială (cu cât accesul la diferitele tipuri de discurs e mai mare, cu atât influenţa grupului care are acces e mai pregnantă). Limba devine astfel, pe de o parte, instrument social care menţine şi promovează dominaţia masculină, iar pe de altă parte, mijloc de rezistenţă a femeilor împotriva opresiunii patriarhale. Prin urmare, modul de a vorbi al femeilor nu e legat intrinsec de genul lor, ci de poziţia socială subordonată pe care o au în raport cu bărbaţii, poziţie în care variabila – cheie este puterea.

Adeptele paradigmei diferenţei susţin că modurile de a vorbi ale femeilor reflectă trăsăturile sociale şi lingvistice ale subculturilor specific feminine în care ne petrecem primii ani de viaţă. La fel, modurile de a se exprima ale bărbaţilor sunt marcate de trăsăturile sociale şi lingvistice ale subculturilor specific masculine în care îşi petrec primii ani de viaţă. Astfel că, diferenţa dintre cele două moduri de vorbire este diferenţa dintre vorbitorii a două culturi diferite care nu sunt familiarizaţi cu obiceiurile şi normele specifice fiecăreia. Statutul subordonat al femeilor se reflectă atât în limbajul folosit de ele, cât şi în limbajul folosit când se vorbeşte despre ele. Microstructurile limbajului au legătură cu macrostructurile genului social. Sensurile fiind construite social, ele reflectă concepţiile grupului dominant. Se conturează astfel două tipuri de discurs, aparţinând celor două genuri sociale : discursul masculin şi discursul feminin. O analiză pertinentă a lor ne oferă instrumente puternice şi în acelaşi timp subtile de evidenţiere a manifestărilor cotidiene ale problemelor sociale în comunicare şi interacţiune. Discursul masculin este caracterizat de o organizare logică mai coerentă, o argumentare clar condusă, o concentrare mai mare asupra subiectului discutat, folosirea unor strategii retorice (precum întrebările retorice) , capacitate mai mare de abordare a gândirii abstracte, formularea cocluziilor concrete. De cele mai multe ori, acest tip de discurs este asociat vieţii publice. De cealată parte, discursul feminin ( unul al domeniului privat ) este constituit dintr-un limbaj al emoţiilor, al vieţii domestice, favorizând aluzia şi eufemismul şi evitând orice teorii abstracte.

La nivelul conversaţiei, femeile se încadrează într-un stil „comunitar” (întrerup mai puţin, pun mai puţine întrebări, folosesc mai puţine imperative, utilizează mai multe răspunsuri minimale – da, hmm!), în vreme ce bărbaţii adoptă un stil „competitiv”. În retorica feministă a apărut de curând conceptul de „genderlect” pentru a defini orice formă de discurs care e identificat cu unul dintre genuri. Robin Lakoff propune o analiză a „limbajului femeilor”, trasându-i următoarele note definitorii: slăbiciune, politeţe excesivă, nesiguranţă (toate născute dintr-o lipsă de încredere în ele însele), prevalenţa formelor eufemistice, indirecte, superpoliticoase, evitarea limbajului trivial, uzitarea aşa-numitelor „bariere” („hedges”) –ştii, ei bine, un fel de, preferinţa pentru intensificatorul atât de, pentru adverbele de tipul extrem de, foarte, pentru întrebările de confirmare de la sfârşitul propoziţiilor (tag-questions) – nu-i aşa?, nu? (trebuie spus că femeile apelează la astfel de întrebări nu pentru a indica nesiguranţa sau lipsa de încredere în sine, ci pentru a exprima solidaritatea cu persoana cu care vorbesc, încurajând interlocutorul), intonaţia specifică, crescătoare, de tip interogativ pentru enunţurile afirmative, accentul emfatic folosit excesiv, ezitarea verbală frecventă. La categoria limbajului non-verbal, gesticulează mai mult şi sunt adeptele contactului vizual cu partenerul de discuţie.

Limba, ca sistem simbolic de interacţiune, nu doar că reflectă relaţiile de putere, dar le şi promovează. Ea trebuie studiată în corelaţie cu alte sisteme simbolice, în care noţiuni precum status, apartenenţă etnică, educaţie să nu mai fie considerate nişte simple variabile sociologice care acţionează independent de gen. Diferenţele dintre ceea ce s-a numit „limba femeilor” şi „limba oficială” (asociată tradiţional cu bărbatul) sunt diferenţe ce ţin de uzajul limbii. Ele trebuie conjugate nu doar cu genul, ci şi cu alte variabile sociologice perceptibile la nivelul oricărie situaţii de comunicare. Genul nu mai este privit ca o entitate statică, o variabilă fixă, derivată automat din identitatea celor care produc discursul, ci ca un construct social şi cultural ce variază şi în funcţie de grupul social cărora le aparţin autorii de discurs. De aceea, analiza limbii ca practică socială gender-izată/ gen-izată aduce o lumină nouă asupra modului în care ideologiile de gen sunt reproduse (uneori chiar conservate) într-o societate. Construcţiile culturale ale comportamentelor lingvistice sunt ele însele surse de putere care sunt acceptate sau negate într-o discuţie pentru că legăturile de gen, status şi practicile lingvistice nu sunt naturale, ci construite cultural.

Bibliografie
DEWITT, Michael, STERELNY, Kim, Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia
limbajului, Iaşi, Polirom, 2000.
DRAGOMIR, Otilia, MIROIU, Mihaela, Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.
MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării – principii, modele, aplicaţii,
Bucureşti, Tritonic, 2003.
McQUAIL, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.
ŞTEFĂNESCU, Doina-Olga, Dilema de gen a educaţiei, Iaşi, Polirom, 2003.