Dimensiuni ale profesorului multicultural

Valorificarea diversităţii culturale în educaţie e un domeniu încă în dezvoltare. Factorii centrali ai evoluţiei sale sunt, fără îndoială cadrele didactice, profesioniştii aflaţi cel mai aproape de elevi şi care au un rol fundamental în evoluţia acestora. Însă, nepregătiţi şi nesusţinuţi suficient, profesorii pot deveni, chiar involuntar, factori de frânare ai procesului de construire a unei şcoli democratice, nediscriminate, interculturale. Prof. Anca Nedelcu susține că „o politică eficientă de formare a cadrelor didactice pentru secolul XXI trebuie să vizeze ca un element central educaţia tuturor profesorilor, incluzându-i pe cei minoritari, prin modalităţi care îi vor susţine să primească acele cunoştinţe, abilităţi şi atitudini necesare pentru a lucra eficient cu elevii aparţinând unor grupuri etnice, sociale diverse.” Programele de dezvoltare profesională trebuie să ajute profesorii să înţeleagă elementele caracteristice ale grupurilor etnice, culturale precum şi modalităţile prin care etnicitatea, limba şi apartenenţa la o anumită clasă socială interacţionează şi influenţează comportamentele elevilor. A fi un bun cadru didactic presupune să depăşeşti ca pregătire problemele clasei sau şcolii, să ştii să gestionezi situaţii ce transcend spaţiul şcolar.

Formarea cadrelor didactice trebuie realizată nu numai din perspectiva disciplinară sau psihopedagogică, ci şi în perspectiva unei munci sociale, a unei angajări ca facilitatori culturali, ca actori sociali sau cetăţeni. Formatorul intercultural trebuie să înţeleagă şi să manevreze unele fenomene socio-culturale.

Educaţia de tip intercultural se poate face numai dacă educatorul are competenţa de a conexa sau corela simboluri culturale diferite sau dacă îi sunt cunoscute mizele diferitelor formaţiuni culturale ale spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea.

Profesorii implicaţi în educaţia interculturală au obligaţia de a asigura o gestionare democratică a clasei sau a şcolii, pentru a permite fiecăruia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate, de a ţine cont de altul, de a-şi asuma responsabilităţi. Ei trebuie să acorde fiecărui elev şansa de a experimenta diferite roluri, inclusiv cel de animator sau lider, de a lua cunoştinţă de diferite forme de conducere, de a percepe şi a analiza relaţiile de putere din grup, instituţie sau societate, de a depista abuzurile şi de a lua act de ele. Profesorul trebuie să supravegheze calitatea interacţiunilor dintre elevi, să ştie că elevii participă din ce în ce mai mult la interacţiuni, iar gradul de participare depinde de prestigiul pe care-l au în grup. Acest prestigiu depinde de situaţia socio-economică, de etnie, limbă, competenţe fizice, rezultatele şcolare; organizarea unui învăţământ care să suscite învăţarea cooperativă ar asigura o exercitare optimă a prestigiului şi ar conduce la reducerea inegalităţilor instituite în şcoală.

Formarea profesorilor presupune nu numai cunoaşterea, ci şi practicarea interculturalităţii.

Cunoaşterea doar teoretică a caracteristicilor sau diferenţelor culturale nu imprimă competenţă culturală celui care posedă acest bagaj. Formarea în perspectiva interculturală este dificilă şi întâmpină două probleme: dificultatea inerentă pentru fiecare persoană de a percepe diferenţele culturale, a celor minoritare, mai ales. Percepţiile sunt selective, etnocentriste, mânate de frica de celălalt, de preconcepţii, tendinţe de schematizare, de atitudini de devalorizare şi discriminare. A doua problemă o constituie faptul că identitatea noastră socio-culturală colorează procesul de cunoaştere a celorlalţi, informează prin mecanisme proprii însuşi procesul de cunoaştere a celorlalţi. Decodificările valorice privind culturile străine se fac prin paradigme valorice deja fixate şi care influenţează calitatea percepţiei celuilalt.

Micheline Rey susţine că formarea interculturală presupune o dimensiune a „cunoştinţelor” şi una a „experienţei”. Dascălul trebuie să achiziţioneze instrumente conceptuale care se referă cunoaşterea drepturilor omului şi a instrumentelor internaţionale cu referire la acestea, o cunoaştere a principalelor probleme ale timpului nostru şi a violării drepturilor omului, cunoaşterea instituţiilor, a organizaţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale, locale, naţionale, regionale, internaţionale care ar putea facilita deschiderea către educaţia interculturală şi la care şcoala ar putea să facă apel, o cunoaştere a reţelelor şcolare, profesionale şi mediatice ale regiunii cu care s-ar putea colabora, cunoaşterea populaţiilor defavorizate ale regiunii, a situaţiei lor şi a nevoilor acestora.

Achiziţiile metodologice, cu incidenţă aptitudinală, se realizează prin: ajutarea dascălilor sau a altor categorii profesionale pentru a răspunde la nevoile diversificate ale publicului şcolar, mai ales ale celui defavorizat sau cu nevoi speciale; facilitarea depistării, aprecierii şi fructificării competenţelor elevilor care provin din medii defavorizate; iniţierea în metodele active şi participative, în organizarea unui învăţământ pe grupe cooperative, în organizarea unor proiecte colective, prin animaţii sau joc de rol, prin dezbateri, negocieri, ajutorul acordat la pregătirea activităţilor vizate pentru ca elevii să-şi materializeze experienţele de care dispun; obişnuirea cu aplanarea conflictelor, repararea prejudecăţilor, a stereotipurilor şi a funcţionării acestora; încurajarea adoptării unor strategii novatoare, cooperarea cu ansamblul de parteneri ai comunităţii şi transformarea instituţiilor educative în centre de promovare a interculturalităţii la nivel comunitar.

Educaţia umanistă şi interculturală este astăzi în atenţia tuturor sistemelor de educaţie şi a tuturor educatorilor. Şi ele sunt un rezultat al învăţării sociale a cărei misiune este într-o continuă expansiune. Sarcina acestei pedagogii este, în accepţia aceleiaşi M. Rey, „asigurarea trecerii de la o gândire egocentrică la o gândire solidară, care să favorizeze cooperarea mai mult decât competiţia”. Printre competenţele, cunoştinţele şi preocupările privilegiate ale profesorului autoarea enumeră:

  • organizarea democratică a claselor (grupelor);
  • experimentarea unor roluri sociale cât mai diferite (inclusiv de animatori, lideri);
  • să militeze pentru înţelegerea aprofundată a culturilor, limbilor, tradiţiilor, religiilor, convingerilor etc.;
  • să urmărească calitatea relaţiilor dintre elevi în serviciul promovării prestigiului fiecăruia;
  • să stăpânească fenomenele de violenţă;
  • să asigure respectarea drepturilor tuturor categoriilor de minoritari;
  • să asigure deschiderea grupului spre exterior, favorizând empatia în raport cu alţi indivizi sau alte grupuri.

Activitatea de formare continuă îi vizează pe toţi profesorii şi se poate realiza prin module de perfecţionare în problematica interculturală, desfăşurate la Casa Corpului Didactic, departamentele pentru pregătirea personalului didactic din cadrul universităţilor, sediile şcolilor sau liceelor. Modulele vor fi diversificate şi negociate cu profesorii în funcţie de trebuinţele concrete. Atelierele de lucru vor reuni specialişti în ştiinţele educaţiei, filozofie, politologie, sociologie, ştiinţe juridice şi economie. Pot fi dezbătute teme precum: „Democraţie şi diversitate”, „Dreptul şi îndatoririle minorităţilor”, „Statul şi comunităţile multiculturale”, „Cetăţeanul”, „Integrarea europeană – posibilităţi şi bariere culturale”, „Sensibilizare şi competenţe interculturale”, „Strategii de mediere interculturală”, „Globalism educaţional şi învăţământ transnaţional”. În formarea dascălilor, este utilă valorificarea tuturor cercetărilor din sfera psihopedagogiei interculturale, precum şi a celor din sfera antropologiei culturale, psihologiei dezvoltării, managementului rezolvării conflictelor.

Rolul cadrelor didactice este acela de a crea relaţii pozitive în interacţiunea dintre semeni, de a favoriza dezvoltarea persoanei cât şi a relaţiilor constructive în grup pentru a trăi sentimentul propriei identităţi.

Elevul trebuie ajutat, învăţat, încurajat, modelat, sau cum spune Micheline Rey, „este necesar a fi suscitat şi alimentat să devină competent intercultural”, această alimentare se defineşte în termeni de mijloace conceptuale, de metodologii şi pedagogii, iar mediul de realizare a acestui climat este construcţia profesorului.

Formarea noastră pentru interculturalitate ne va ajuta să răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem aptitudinile, să le asigurăm medierea de care aceştia au nevoie şi să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului; să descoperim, să apreciem şi să ajutăm la valorificarea aptitudinilor copiilor născuţi în medii defavorizate.

Bibliografie
Nedelcu Anca, Fundamentele educaţiei interculturale. Diversitate, minoritate, echitate, Iaşi, Ed. Polirom, 2008
Liviu Plugaru, Mariela Pavalache-Ilie, Educaţie interculturală, Sibiu, Psihomedia, 2007
Rey Micheline, Educaţia interculturală – experienţe, politici, strategii, Iaşi, Ed. Polirom, 1999

 

Accesări: 183

Articole asemănătoare