Dezvoltarea afectivă se referă la apariția capacității emoționale de a experimenta, recunoaște și exprima o serie de emoții și de a răspunde în mod adecvat la indicii emoționale la alții. Dezvoltarea afectivă este legată de dezvoltarea abilităților sociale și reflectă personalitatea și tendințele distinctive ale cuiva atunci când răspunde altora, când se angajează în interacțiuni sociale și se adaptează la lumea interpersonală.

Viața noastră emoțională ne susține energetic, ne potențează şi condiționează acțiunea, regizând schimburile cu ambianța şi permițând stăpânire ei (Zlate, 2000).

Se pune problema modului în care poate fi favorizată dezvoltarea unor forţe benefice dinamizatoare şi a factorilor determinanți ai dezvoltării afective. Factorii dezvoltării afectivității sunt  (Cosmovici, 1996):

• existenţa unor obstacole în realizarea tendințelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarece tensiune este necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nicio barieră, nicio frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus;
• imitarea atitudinilor sau a emoţiilor celor din jur. Copiii îi imită cu uşurinţă pe adulţi, nu numai expresiile verbale, ci şi gesturile, atitudinile. Aceste acte de imitaţie nu duc imediat la formarea unor sentimente, dar exemplele din jur, trepte, pot avea o influenţă importantă, dacă intervin condiţii favorabile;
• legea transferului afectiv – dacă o persoană ne-a devenit antipatică, încep să ne impresioneze dezagreabil şi casa în care locuieşte, rudele şi prietenii, chiar şi animalele de companie ale acesteia. Avem de-a face cu un transfer prin contiguitate. Există şi un transfer prin asemănare – dacă un sentiment ne leagă de un obiect, o persoană sau o situaţie, acesta se va răsfrânge şi asupra altora similare lor. Transferul nu explică decât extinderea sferei obiectelor de care ne leagă o stare afectivă şi nu formarea unor noi sentimente;
• combinarea afectivă – este un fenomen de lungă durată. Când uneia şi aceleiaşi imagini, se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective, ele tind a se combina, dând naştere unui sentiment complex;
• intelectualizarea sentimentelor – conştientizarea unui afect ppozitiv poate să servească la consolidarea lui. Conştientizarea unui sentiment negativ, iraţional, dăunător poate duce la o luptă împotriva lui, luptă foarte dificilă şi al cărei sussces nu poate fi sigur;
• maturizarea afectivă – nu se realizează automat o dată cu înaintarea în vârsta şi se caracterizează prin: stabilitatea vieţii afective – datorită formării şi ierarhizării de sentimente bine conturate, predominarea unor sentimente superioare – asigurându-se o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare faţă de cei din jur, conştientizare a trăirilor – atât a celor personale, cât şi a clor observate la cei din jur, ceea ce face pposibilă intervenţia voinţei şi adoptarea unei conduite judicioase, raţionale;
• dispariţia sentimentelor – este posibilă, mai ales, în perioada anterioară unei temeinice cristalizări. Una din situaţii este aceea când scade prea mult tensiune implicată într-o stare afectivă comlexă, dar şi excesul de tensiune este dăunător. Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii şi nu pe realităţi. Automatismul diminuează starea de tensiune, slăbind şi stările afective. Un sentiment poate fi treptat inhibat când intervin alte trebuinţe presante, care devin mai interesante.

„Emoționalitatea este o formă a acţiunii, a autoconservării şi a interacţiunii care decurge din interjocul cogniţiilor şi ideilor emoționale în câmpul de experienţă al persoanelor. Ea este un dialog cu lumea, desfăşurat pe şi prin idei emoţionale, acţiuni, cuvine, gesturi şi semnificaţii. (Golu, 2007)

Emoţiile fac parte din viaţa noastră de zi cu zi şi copiii învaţă despre emoţii în contextul relaţiilor  (Schaffer, 2005). Prin intermediul răspunsurilor emoţionale şi al semnalelor, copiii îi pot informa pe ceilalţi despre nevoile şi cerinţele lor înainte de a se exprima în cuvinte. De-a lungul dezvoltării, emoţiile se schimă, atât datorită maturităţii, cât şi al socializării. Apar emoţii noi – pa lângă bucurie, tristeţe, teamă, de exemplu, în al doilea şi al treilea an de viaţă, copiii încep să prezinte semne de vinovăţie, mândrie, ruşine. Emoţiile sunt exprimate prin modalităţi din ce în ce mai subtile pe măsură ce copilul dobândeşte control asupra comportamentului şi învaţă să reacţioneze prin conduite aprobate social.

Odată ce învaţă să vorbească, dezvoltarea emoţională capătă o noua dimensiune. Pot participa la discuţii despre emoţii, pot comunica celorlalţi cum se simt şi pot asculta punctul de vedere al celorlalţi despre emoţiile pe care le trăiesc. Astfel, emoţiile pot fi împărtăşite, iar înţelegerea cauzelor, consecinţelor, precum şi gestionarea lor devine mai uşoară.

În perioada preşcolară, limbajul emoţiilor câştigă rapid în acurateţe, claritate şi complexitate. Ei speculează rapid cauzele pentru care oamenii se simt într-un anumit fel, construiesc teorii plauzibile despre ceea ce determină expresiile emoţionale la care sunt martori şi relaţionează aceste expresii cu evenimente interpersonale, cum ar fi cearta părinţilor sau o mamă care îşi laudă copilul.

Copiii învaţă pentru prima dată despre emoţii în familie. Felul în care ceilalţi interacţionează cu ei chiar de când sunt bebeluşi le transmite mesaje despre modalitatea de a exprima emoţii, despre circumstanţele în care emoţiile pot fi exteriorizate şi despre tipurile de acţiuni pe care le putem realiza pentru a ne adapta situaţiilor care determină apariţia emoţiilor.

Comportamentul emoţional al copiilor este în strânsă legătură cu relaţiile lor interpersonale. Popularitea sau nepopularitatea, a avea sau nu prieteni, influenţa lor constructivă sau distructivă asupra grupului sunt influenţate de modul în care îşi poate gestiona emoţiilor. Copiii caracterizati printr-o emoţionalitate mai intensă şi printr-un control slab al exprimării au o probabilitate mai mare să determine conflicte şi tind să fie respinşi de grup decât cei care şi-au dezvoltat abilitatea de a-şi gestiona emoţiile.

Dezvoltarea acestei abilităţi este o problemă de transfer a controlului de la cel care îngrijește copilul la copil  (Schaffer, 2005) – un proces care ocupă întreaga perioadă a copilăriei şi implică achiziţia de strategii diverse pentru reglarea sentimentelor şi a expresiei acestora.

Bibliografie

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generală. Iaşi: Polirom.
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Fundaţia România de mâine.
Schaffer, H. R. (2005). Introducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: ASCR.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. Bucureşti: Pro humanitatae.